Dădu foc navei. Cu şoşele, cu momele, îi făcuse să se simtă iar în siguranţă. Trecuseră opt zile şi opt nopţi fără să se mai întâmple nicio nenorocire. Oamenii încă mai erau temători cu Sara, dar nu se mai încruntau atât de des. Unii chiar fluierau din când în când, în timp ce-şi vedeau de treburile zilnice. Chester, ca un Toma Necredinciosul al echipajului, era singurul care continua să-şi facă semnul crucii ori de câte ori Sara trecea pe lângă el.
Lady Sara se prefăcea că nu observa.
După ce pânzele fură reparate, recuperară repede timpul pierdut. Mai aveau cam o săptămână până la insula Norei.
Vremea fusese favorabilă, deşi la amiază era o arşiţă insuportabilă. Nopţile însă continuau să fie la fel de friguroase, şi aveau nevoie de pături ca să nu mai dârdâie. Una peste alta, domnea calmul.
Nathan ar fi trebuit să-şi dea seama că nu avea să dureze. Era vineri noaptea, târziu, şi tocmai terminase de dat instrucţiuni oamenilor de cart. Întrerupse conversaţia lui Jimbo cu Matthew ca să le dea ordine pentru a doua zi, când aveau exerciţii de tragere cu tunurile.
Stăteau drept în faţa spiraiului de la cabina acest motiv, Jimbo vorbi încet când spuse:
— Oamenii încep să uite c-au crezut-o blestemată pe nevastă ta, băiete.
Se opri ca să arunce o privire în spate, ca pentru a se asigura că Sara nu-l auzea, apoi adăugă:
— Chester încă le mai spune tuturor că toate nenorocirile vin în număr de câte trei. Mai bine să n-o scăpăm pe Sara din ochi, până când...
— Jimbo, nimeni n-ar îndrăzni să se atingă de nevasta căpitanului, bombăni Matthew.
— Nu asta voiam să zic, explică Jimbo. Zic doar că încă s-ar mai putea s-o facă să se simtă jignită. E cam sensibilă.
— Ştiai că ne consideră pe toţi angajaţii ei? remarcă Matthew, zâmbind. Lady Sara te are la degetul cel mic, e clar, dacă te preocupă aşa simţămintele ei.
Dădu să continue, când simţi un miros care-i atrage atenţia.
— Miroase cumva a fum, sau mi se pare mie?
Nathan văzu înaintea lor fuioarele de fum cenuşiu ieşind pe la marginile spiraiului. Ar fi trebuit să strige, ca să dea alarma. N-o făcu. În schimb, răcni numele Sarei. Chinul din glasul lui era sfâşietor.
Deschise brusc trapa. Un val de fum negru şi gros se învălătuci afară prin deschizătură, orbindu-i. Nathan o strigă iar pe Sara pe nume.
— Foc! răcni Matthew.
Jimbo alergă să caute nişte găleţi, ţipând la rândul lui să se ia apă din mare cu ghiordelul, în timp ce Matthew încerca să-l împiedice pe Nathan să sară prin spirai.
— N-ai de unde să ştii cât de rău el strigă el. La-o pe scară, băiete, ia-o pe...
Încetă, când Nathan dispăru prin trapa deschisă, apoi o luă la fugă spre scară. Nathan abia putea să distingă ceva în cabină, căci fumul era prea gros. Îşi căută drumul pe dibuite spre pat, încercând s-o găsească pe Sara.
Nu era acolo. Când termină de scotocit prin toată cabina, plămânii îi ardeau. Reveni împleticit spre spirai şi începu să ia găleţile cu apă pe care i le dădea Jimbo, ca să stingă flăcările.
Pericolul trecuse, dar toţi oamenii tremurau. Nathan nu reuşea să-şi calmeze bătăile inimii. Frica pentru siguranţa soţiei lui îl copleşise. Şi totuşi, nici măcar nu era în cabină. Fumul n-o sufocase. Nu murise.
Încă. Matthew şi Jimbo îl încadrară. Toţi trei priveau colţul cabinei, ca să aprecieze pagubele.
Câteva scânduri de sub pereţii sobei pântecoase căzuseră prin podea, la nivelul de jos, lăsând o gaură căscată. Doi dintre cei patru pereţi erau înnegriţi până sus.
Dar nu stricăciunile captau atenţia lui Nathan. Nu – îşi ţinea privirea aţintită spre resturile umbrelelor Sarei. Spiţele metalice încă mai luceau roşii între bucăţile sobei.
— Ce-a crezut, că asta-i o vatră? îl întrebă Matthew în şoaptă pe Jimbo, frecându-şi îngândurat bărbia.
— Cred că da, răspunse Jimbo.
— Dacă dormea, fumul ar fi omorât-o, scrâşni răguşit Nathan.
— Ei, băiete, începu Jimbo, convins că iar începea să se ambaleze. Sara n-are nimic, şi altceva nu contează. Numai tu eşti, de vină.
Nathan îi aruncă o privire feroce. Dar Jimbo nu se lăsă deloc intimidat.
— Am auzit când Sara a numit spiraiul horn. M-a umflat şi râsul, atunci. Credeam c-ai lămurit-o.
— Eu n-aş crede, interveni Matthew.
Argumentele lui Jimbo nu aveau darul să-l liniştească pe Nathan.
Cu un glas parcă înecat de plâns, mugi:
— Mi-a dat foc corăbiei!
— N-a făcut-o anume, îi luă apărarea Matthew.
Nathan nu-l asculta.
— Mi-a dat foc corăbiei! repetă el, într-un răcnet şi mai asurzitor.
— Te-am auzit bine şi prima dată, băiete, replică Jimbo. Acum, calmează-te şi încearcă să chibzuieşti cum s-a-ntâmplat accidentul ăsta.
— Cred c-o să mai aibă nevoie de câteva minute până să poată chibzui la orice, remarcă Matthew. Băiatul ăsta a fost întotdeauna un înfierbântat, Jimbo. Iar Sara a pus focul, nu-ncape nici o-ndoială.
Cei doi se întoarseră spre uşa cabinei, gândindu-se că ar fi fost mai bine să-l lase un timp singur pe Nathan. Strigătul lui îi opri în loc:
— Aduceţi-o la mine! În clipa asta!
Jimbo îi făcu semn lui Matthew să stea pe loc, apoi se repezi pe uşă afară. Nu-i spuse nimic Sarei despre cele întâmplate, când o găsi în cabina Norei, ci doar o informă că soţul ei voia să vorbească puţin cu ea.
Sara reveni grăbită în cabină. Când văzu toată apăraia de pe jos, făcu ochii mari. Imediat scoase o exclamaţie, la vederea spărturii căscate în colţ.
— Dumnezeule, ce s-a-ntâmplat aici?
Nathan se întoarse spre ea, privind-o lung, înainte de a-i răspunde:
— Foc.
Înțelese într-o clipă.
— Foc? repetă ea într-o şoaptă răguşită. Focul din vatră, vrei să zici, Nathan?
Nu-i răspunse timp de aproape un minut. Apoi păşi încet până în fața ei. Îi venea s-o strângă de gât. Rezistă acestei ispite nedemne, încleştându-şi mâinile la spate.
Sara nu-l privea, aşa că-i era mai uşor. Ochii ei rămăseseră aţintiţi spre stricăciunile din cabină. Îşi rodea buza de jos, iar când începu să tremure, Nathan bănui că în sfârşit îşi dăduse seama ce făcuse.
Se înşela.
— N-ar fi trebuit să las vatra nesupravegheată, şopti ea. A sărit vreo scânteie...
Nathan clătină din cap.
În sfârşit, îl privi în ochi, cu o teamă vizibilă. Imediat, furia lui începu să treacă.
— Sara?
— Da, Nathan? întrebă ea, coborând privirea.
— Uită-te la mine.
Se uită. Avea lacrimi în ochi. Nathan oftă prelung, întretăiat.
— Voiai să-mi spui ceva? întrebă ea, văzând că nu făcea decât s-o privească.
— Aia nu-i o vatră.
Ieşi din cabină. Sara privi lung după el, înainte de a se întoarce spre Matthew şi Jimbo.
— A zis că vatra nu-i vatră?
Cei doi dădură din capete în acelaşi timp.
Umerii Sarei se prăbuşiră.
— Arată ca o vatră.
— Ei bine, nu e, răspunse Matthew.
Îi dădu lui Jimbo un ghiont.
— Explică-i tu.
Jimbo încuviinţă, apoi îi spuse Sarei că bucăţile de fier din colţul cabinei fuseseră aduse din ultima călătoriei a lui Nathan. Trebuiau să fie folosite la repararea sobei vechi din birourile Emerald Shipping Company. Nathan uitase să le debarce când acostaseră în port, continuă Jimbo, deşi era sigur că data viitoare căpitanul n-avea să mai uite.
Matthew încheie explicaţiile spunându-i Sarei că spiraiul servea doar la iluminat şi aerisire. Nu era un horn.
Când cei doi terminară, Lady Sara era roşie ca focul în obraji. Le mulţumi pentru răbdare. Se simţea ca o proastă.
— Puteam să omor pe toată lumea, şopti ea.
— Puteai, dară, fu Matthew de acord.
Sara izbucni în lacrimi. Cei doi fură atât de impresionaţi, încât Jimbo se uită urât la Matthew.
Dintr-o dată, Matthew se simţi ca un tată care încearcă să-şi mângâie fiica. O cuprinse pe Sara în braţe, bătând-o stângaci pe spate.
— Lasă, Sara, că nu-i chiar aşa de rău, o consolă şi Jimbo. N-avea-i de unde să ştii că nu e vatră.
— Şi o idioată şi-ar fi dat seama! strigă ea.
Cei doi dădură din capete, privindu-se pe deasupra creştetului ei. Apoi, Matthew spuse:
— Şi eu aş fi putut crede că era o vatră, dacă nu...
Nu mai putu continua, căci nu-i trecea prin minte nici o minciună plauzibilă.
Jimbo îi veni în ajutor:
— Oricine ar fi crezut că e o vatră, dacă nu era prea deprins cu corăbiile.
Nathan îi privea din uşă. Nu-i venea să creadă ce vedea. Jimbo şi Matthew, doi dintre cei mai necruţători piraţi cu care avusese vreodată cinstea să lucreze, se purtau acum ca două dădace. Ar fi râs dacă n-ar fi revăzut chiar atunci pagubele cauzate de foc. Se încruntă din nou.
— Când termini de învineţit spinarea nevesti-mi, poate pui nişte oameni să facă curat aici, Matthew.
Apoi se întoarse spre Jimbo.
— Scândurile din podea s-au dus până jos. Ocupă-te de reparaţii, Jimbo. Matthew, dacă nu-ţi iei mâinile de pe nevastă mea, nu ştiu ce-am să...
Nu fu nevoit să-şi ducă ameninţarea până la capăt. Când ajunse la Sara, Matthew ieşise deja pe uşă.
— Dacă e, vorba s-o consoleze cineva pe nevastă-mea, eu am să fiu ăla.
O cuprinse smucit pe Sara în braţe, strângându-i faţa la piept.
Jimbo nu îndrăzni să zâmbească până după ce ieşi. Atunci chicoti gros, dar nu înainte de a fi închis uşa în urma lui.
Nathan o mai ţinu pe Sara în braţe câteva minute. În sfârşit, îl birui enervarea.
— Dumnezeule, nevastă, încă n-ai terminat cu plânsul?
Sara îşi şterse faţa de pieptarul cămăşii lui, apoi se îndepărtă de el.
— Încerc să nu plâng, dar uneori nu pot să mă stăpânesc.
— Am observat, remarcă Nathan.
O trase spre pat, o aşeză, apoi simţi că se calmase îndeajuns ca să-i ţină o predică severă despre cea mai mare spaimă a tuturor marinarilor – focul. Vorbea calm, logic, meticulos, plimbându-se prin cabină, cu mâinile la spate.
Când termină, strigă la ea. Totuşi, Sara nu îndrăzni să-i atragă atenţia asupra acestui lucru. Vena de la tâmpla lui palpita vizibil, făcând-o să tragă concluzia că soţului ei încă nu-i trecuse furia.
Îl privea cum se învârtea de colo-colo, răstindu-se şi bombănind, iar în acele momente, când îl vedea aşa ursuz cum era, îşi dădu seama cât de mult îl iubea cu adevărat. Încerca să fie atât de bun cu ea! Nu ştia, desigur, dar se învinuia pe sine, şi pe Jimbo şi Matthew, chiar şi pe Dumnezeu, că pricinuiseră incendiul, fiindcă niciunul dintre ei nu se ostenise să-i explice cum stăteau treburile pe o corabie.
Sarei îi venea să se arunce în braţele lui şi să-i spună că deşi dintotdeauna îl iubise, acum sentimentul era mult mai... viu, mult mai real. Simţea o asemenea pace şi mulţumire... Parcă în toţi acei ani, cât îl aşteptase, ar fi fost plecată într-o călătorie, iar acum ajunsese în sfârşit acasă.
Nathan îi atrase iar atenţia, cerându-i să-i răspundă. Fu nevoit să repete întrebarea, desigur, căci Sara visase cu ochii deschişi şi habar n-avea ce-o întrebase. Neatenţia ei părea să-l irite doar puţin, iar Sara bănui că începea în sfârşit să se deprindă cu ea.
Dumnezeu îi era martor că şi ea se obişnuia tot mai mult cu metehnele lui.
În sfârşit, Nathan îşi termină predica şi, când îi ceru să-i promită imediat că n-avea să se mai atingă de nimic de pe corabie până nu ajungeau în port, Sara se supuse fără crâcnire.
După ce Nathan plecă, mulţumit, Sara petrecu câteva ceasuri îndelungate făcând curăţenie, Când schimbă aşternutul şi termină de făcut baia, era frântă de oboseală, dar hotărâtă să-şi aştepte soţul. Voia să adoarmă în braţele lui.
Îşi luă hârtiile de desen din cufăr, se aşeză la masă şi schiţă un portret al soţului ei. Hârtia nu părea destul de încăpătoare pentru mărimea lui. Această idee ciudată o făcu să zâmbească.
Nu era decât un om. Omul ei. Semăna remarcabil de bine, deşi refuzase să-l deseneze încruntat. Îi prinsese şi poziţia de viking, cu picioarele musculoase desfăcute şi mâinile proptite în şolduri.
Pletele i se revărsau pe ceafă, şi ar fi vrut să aibă culori ca să-i poată reda strălucirea părului arămiu şi frumoşii ochi verzi. Poate, când ajungeau acasă la Nora, avea să-şi cumpere cele trebuitoare ca să-l deseneze cum se cuvenea.
Era trecut de miezul nopţii când Nathan reveni în cabină. Sara dormea adânc. Zăcea în fotoliu, ghemuită ca o pisică, Părul e lung şi buclat îi acoperea aproape complet faţa, şi arăta cu desăvârşire feminină.
Nu ştia de cât timp stătea acolo, privind-o. Dumnezeule, cât de firesc se simţea cu ea aproape! Nu înţelegea de unde atâta mulţumire, chiar şi recunoscând că era o reacţie periculoasă, căci nici în ruptul capului n-ar fi îngăduit ca o femeie să însemne pentru el mai mult decât un bagaj.
Era doar o cale de atingere a unui scop, îşi spuse. Şi nimic mai mult.
Se dezbrăcă, se spălă, apoi se duse la masă. Văzu filele de desen şi le desprinse uşor dintre degetele ei. I se trezi curiozitatea, aşa că începu să răsfoiască încet schiţele. Erau cu totul vreo zece, douăsprezece. Toate îl reprezentau pe el.
Nu ştiu cum să reacţioneze. Desenele erau uluitor de bine făcute. Îi redau cu siguranţă mărimea şi forţa. Dar fantezia ei o luase înainte, căci al dracului să fi fost dacă nu-l arătau toate zâmbind!
Sara era o romantică fără speranţă. Bătrâna îi spusese că mai tot timpul umbla cu capul în nori. Ştia că nu exagerase.
Da, soţia lui era o visătoare necugetată. Şi totuşi, rămase pe loc, stăruind mult timp asupra unui anumit desen. Era complet greşit, desigur, dar îl fascina totuşi. Imaginea îl reprezenta văzut din spate, pe punte, lângă timonă, cu privirea spre asfinţit. Parcă s-ar fi strecurat în spatele lui ca să-l prindă pe nepregătite. Îşi ţinea mâinile încleştate pe manelele cârmei. Era desculţ şi fără cămaşă. Nu i se distingea decât parţial profilul – doar atâta cât să indice că, probabil, zâmbea.
Pe spate nu avea nicio cicatrice. Oare uitase de ele, sau nu voia să le includă în desene? Nathan conchise că problema nu era atât de importantă încât să se mai gândească la ea. Avea cicatrice, şi ar fi făcut bine să le accepte naibii. Clătină din cap la gândul acestei reacţii ridicole, apoi o ridică pe Sara în braţe şi o duse în pat.
Lăsă spiraiul deschis, ca să iasă şi ultimele rămăşiţe ale mirosului de fum, apoi se întinse alături. Imediat, Sara se întoarse şi se cuibări mai bine lângă el.
— Nathan?
— Ce?
Încercase să răspundă pe cel mai aspru ton posibil, ca să înţeleagă că nu-i ardea de vorbă.
Sara nu pricepu. Se trase mai aproape şi-şi puse mâna pe pieptul lui, începând să se joace cu cârlionţi de păr des, până când Nathan îi acoperi mâna cu a lui.
— Termină.
Îşi lăsă capul pe umărul lui.
— De ce crezi că mi-e aşa de greu să mă obişnuiesc cu viaţa pe mare? întrebă ea în şoaptă.
Îi răspunse ridicând din umeri.
— Crezi că poate fiindcă nu-s obişnuită să conduc o corabie?
Nathan îşi dădu ochii peste cap.
— Nici nu trebuie să-mi conduci nava. Mi-o conduc eu singur.
— Dar ca soţie a ta, ar trebui...
— Dormi.
— ... să te ajut.
Îl sărută pe gât.
— Am să mă descurc mult mai bine pe uscat, Nathan. Pot să conduc o gospodărie mare, şi...
— Pentru numele lui Dumnezeu, Sara, nu e nevoie să-ncepi iar cu lista tuturor calităţilor tale.
Deveni un moment rigidă, apoi se relaxă. Probabil se hotărâse în sfârşit să-l asculte. Încă puţin şi adormea.
— Nathan?
Halal! Nu adormea până nu termina cu toate!
— Ce mai e?
— Ai uitat să mă săruţi de noapte bună.
Dumnezeule, enervantă mai era! Nathan oftă obosit. Ştia că până nu ceda n-avea nicio şansă să adoarmă. Soţia lui putea fi nespus de încăpăţânată.
O sărută scurt şi apăsat, doar ca să scape de pisălogelile ei. La naiba, ce gust bun avea! Trebuia s-o mai sărute o dată. Îşi folosi limba. Şi ea la fel. Sărutul fu mult mai profund, mai excitant.
Sara se strânse lângă el. Provocarea era irezistibilă.
Mirosul dragostei plutea în aer, între ei, împreună cu o senzaţie de pace.
— Te iubesc, Nathan, şopti Sara, cu buzele lipite de ceafa lui.
Glasul lui Nathan era îngroşat de somn, dar şi tandru, când răspunse:
— Ştiu, fetiţo. Ştiu.
Începu să sforăie, înainte ca Sara să-şi adune destul curaj ca să-l întrebe dacă declaraţia ei îl bucurase. Nu putea adormi. Mai stătu trează o oră, căutând o cale de a-l face pe Nathan să-şi de-a seama ce noroc avea că o luase de soţie.
Cu siguranţă, calea spre inima lui nu trecea prin stomac. N-avea să se-atingă de nicio mâncare preparată de ea. Era suspicios din fire, iar supa buclucaşă îi luase gândul de la atenţiile ei culinare.
În sfârşit, îşi făcu un plan care părea să aibă şanse. Avea să-şi croiască drum către soţul ei cu ajutorul celor din jur. Dacă le putea dovedi oamenilor din echipaj valoarea ei, Nathan urma să-şi de-a seama cât de minunată era.
N-ar fi trebuit să-i fie greu să-i convingă ce stăpână sinceră şi bună la inimă aveau. Da, erau superstiţioşi, desigur, dar în fond, nu erau decât nişte oameni ca toţi oamenii, iar vorbele blânde şi faptele bune aveau să le câştige loialitatea, cu siguranţă.
Dacă-şi punea cu adevărat mintea la contribuţie, putea găsi, fără îndoială, cea mai bună metodă de a câştiga devotamentul oamenilor în mai puţin de o săptămână.