N-a leşinat.
A zbierat.
Nathan nu încercă s-o liniştească. Abia când nu-i mai putu suporta nicio secundă țipetele începu s-o târască spre sediul Emerald Shipping Company, unde o lăsă în seama mătuşii ei. Întrucât credea că era capabil, în rare ocazii, să se comporte ca un gentleman, nu izbucni în râs decât după ce ieşi din nou.
Îi plăcuse reacţia. Lady Sara nu era deloc subtilă. Se îndoia că ar fi ajuns să se întrebe vreodată ce se întâmpla în mintea ei. Obişnuit de-o viaţă cu vicleşugurile, Nathan găsea înviorătoare candoarea noii sale soţii. Cam zgomotoasă, dar totuşi înviorătoare.
După ce se ocupă de ultimele detalii, Nathan îşi urmă echipajul la bord. Jimbo şi Matthew îl aşteptau pe punte. Stăteau încruntaţi, dar Nathan nu le spuse nimic. Îşi însărcinase oamenii credincioşi cu obligaţia de a le instala pe Sara şi Nora în cabine.
— A-ncetat cu zbieretele? întrebă el.
— Când am ameninţat-o că-i pun căluş, răspunse Jimbo.
Încruntându-se şi mai tare, adăugă:
— Atunci, mi-a dat una.
Nathan nu-şi ascunse exasperarea.
— Presupun că nu-i mai e frică, remarcă el sec.
— Eu nu-s sigur nici că i-a fost frică vreodată, interveni Matthew, zâmbind. N-ai observat ce flăcări arunca din ochi când ai târât-o în birou?
Fără tragere de inimă, Jimbo dădu din cap.
— După ce-ai plecat, tot striga întruna că nu-i decât o farsă crudă. Nici măcar mătuşă-sa, cât e ea de blândă, n-a reuşit s-o calmeze. Cucoana mata chiar a cerut s-o ciupească cineva, ca să se trezească şi să vadă că totu' nu-i decât un coşmar.
— Chiar aşa, chicoti Matthew. Şi Felix a pus-o la inimă. Chit că-i un malac, băiatul ăsta nu-i deloc dibaci.
— Felix a atins-o? întrebă Nathan, mai mult neîncrezător decât furios.
— Nu, de atins, n-a atins-o, se repezi Jimbo. A-ncercat s-o ciupească puţintel, atâta tot. Credea că-i face un hatâr. Ştii cât îi place să facă plăcere la oameni. Nici n-a-ntins bine mâna spre ea, că nevestica matale parcă s-a prefăcut într-o mâță sălbatică. Pun prinsoare că data viitoare când mai dă un ordin, Felix n-o să se mai grăbească aşa să i-l îndeplinească.
Nathan clătină din cap, vexat, apoi dădu să plece. Următoarele cuvinte ale lui Matthew îl opriră din nou.
— Poate că Lady Sara o să se mai cumințească dac-o punem împreună cu mătuşă-sa.
— Nu.
Își dădu seama cât de răstit răspunsese, când cei doi îi zâmbiră.
— Va sta în cabina mea, adăugă ei, mult mai blând.
Matthew îşi frecă bărbia.
— Ei, băiete, asta s-ar putea să fie o problemă, spuse el tărăgănat. Nu ştie că-i cabina ta.
Lui Nathan puţin îi păsa. Se încruntă la Matthew, dar numai pentru că marinarul îi adresase ridicolul apelativ „băiete". Totuşi, ştia că nu-i folosea la nimic. Atât Matthew, cât şi Jimbo, îl numeau în felul acesta jignitor, când erau singuri cu el. Nu-l considerau îndeajuns de călit ca să merite denumirea de „căpitan" între patru ochi. Nathan îi moştenise pe amândoi, o dată cu corabia. Cei doi se dovediseră rapid neprețuiți. Ştiau toate dedesubturile pirateriei şi-l dăscăliseră. Numai Dumnezeu ştia de câte ori avuseseră grijă să i-o amintească. Totuşi, îşi puseseră viaţa-n joc de nenumărate ori ca să-i salveze pielea. Loialitatea lor precumpănea mult față de năravurile nesuferite.
Întrucât îi aşteptau răspunsul, Nathan spuse:
— Va destul de curând într-a cui cabină stă.
— Mătuşa e-ntr-un hal fără de hal, continuă Matthew. Fac rămăşag că are vreo două coaste rupte. De cum o adormi, o despoi şi-o leg strâns pe mijloc.
— Winchesterii i-au făcut-o, nu? se interesă Jimbo.
Nathan dădu din cap.
— Care dintre lichelele alea de fraţi a fost? vru să ştie şi Matthew.
— Se pare că Henry a ticluit planul, îi explică Nathan. Dar cred că şi ceilalţi fraţi ştiau ce se întâmpla.
— Pe Nora o ducem acasă? mai întrebă Matthew.
— Într-acolo mergem, răspunse Nathan. Nu ştiu ce naiba să fac cu ea. E destul de întremată pentru drum, sau va trebui s-o înmormântăm pe mare?
— O să reziste, prezise Matthew. Pe sub toate vânătăile alea, are o piele aspră. Da, dac-o-nfăşez bine de tot, o să facă faţă.
Îi dădu un ghiont lui Jimbo, apoi adăugă:
— Acu' tre să fiu dădacă la doi.
Nathan ştia că încerca să-l provoace. În timp ce se întorcea spre uşă, Jimbo strigă în urma lui:
— De tine zice, băiete.
Nathan ridică mâna într-un gest obscen, înainte de a dispărea pe scară. Hohotele de râs ale celor doi îl urmară până pe punte.
În următoarele câteva ore, terminară pregătirile de plecare. Încărcătura fu legată strâns, focul ridicat, ancora lestată, iar cele opt tunuri primiră ultimul uns şi lustru înaintea ordinului de a ridica pânzele. Nathan îşi făcu datoria până când greţurile de la stomac îl siliră să se oprească. Coborî în cabină, lăsând comanda celor patruzeci şi doi de marinari în seama lui Jimbo. Răul de mare din primele două zile în larg era un ritual. Nathan învăţase să-l suporte. Avea grijă ca numai Matthew şi Jimbo să ştie, dar asta nu-l făcea să se simtă mai puţin jenat.
Se hotărî să vadă dacă mireasa lui o ducea bine. Pregătindu-se pentru o nouă înfruntare şi rugându-se s-o găsească adormită, deschise ușa cabinei. Sara nu dormea. Imediat ce Nathan intră, sări din pat şi rămase în faţa lui, cu pumnii încleştaţi pe lângă trup.
Expresia lui Nathan resemnată. Relaxat, o privea cu braţele încrucişate pe piept.
Rochia ei era prea decoltată, şi trebuia să înțeleagă cât mai curând cine era şeful, şi ce anume aştepta de la ea, ca soţie.
— Te îmbraci ca o stricată de prin taverne.
Insulta avu nevoie de un minut întreg ca să-și facă efectul. La început, Sara fu prea uimită ca să reacţioneze. Apoi, scoase o exclamaţie sonoră. Nathan îşi ascunse zâmbetul. Soţia lui nu părea să plângă, ci mai degrabă parcă dornică să-l omoare. Era un început bun.
— Vezi să nu cazi afară prin decolteu, mireasă.
Imediat, Sara îşi acoperi corsajul cu mâinile. Se înroşi la faţă cât ai clipi.
— Era singura rochie destul de închisă la culoare ca să pot umbla noaptea pe-ascuns...
Își întrerupse explicaţia imediat ce-şi dădu seama că intrase în defensivă.
— Pe-ascuns? repetă Nathan alene. Sara, rochia asta nu ascunde nimic. Pe viitor, n-ai să mai porţi rochii care dezvăluie atât de mult. Singurul om care-ţi va vedea trupul voi fi eu. Mă înțelegi?
Îl înţelegea, ba bine că nu! Era un bădăran. Cât de uşor o pusese în dezavantaj! Sara clătină din cap. Nici nu se gândea să rămână într-o poziţie atât de vulnerabilă, când avea atâtea pentru care să-i ceară socoteală.
— Arăţi ca un barbar! izbucni ea. Ai părul mult mai lung decât se poartă, şi te îmbraci ca un bandit. Călătorii pe o corabie atât de frumoasă ar trebui să aibă o înfăţişare impecabilă. Arăţi de parcă ai fi lucrat la docuri, şi te încrunţi de-a dreptul hidos.
Nathan se hotărî să termine cu vorbăria şi să se ocupe de problemele mai importante.
— În regulă, Sara, începu el. Zi şi termină odată cu asta.
— Ce să zic și cu ce să termin?
Oftatul lui fu prelung, obosit şi insuportabil de iritant.
— Cu văicărelile şi rugile, îi explică el ridicând din umeri. Văd clar că ţi-e teamă. Ai să-ncepi să plângi, nu-i aşa? Ştiu că vrei să te duc înapoi acasă, Sara. Te voi scuti de această umilinţă, declarându-ți simplu că orice-ai spune sau ai face, vei rămâne cu mine. Sunt soţul tău, Sara. Obişnuieşte-te cu ideea.
— O să te deranjeze dacă plâng? întrebă ea cu voce gâtuită.
— Câtuşi de puţin.
Nu era adevărat, desigur, dar nu voia să recunoască. În general, femeile se foloseau de aceste informaţii împotriva bărbaţilor şi izbucneau în lacrimi ori de câte ori doreau câte ceva.
Sara trase adânc aer în piept. Nu îndrăznea să mai scoată o vorbă până nu-şi regăsea controlul. Chiar credea că avea să se milogească de el? Pe toţi sfinţii era un om îngrozitor. Nu părea să aibă niciun dram de compasiune.
— Ar fi bine să înţelegi că n-am să renunţ la căsnicia asta, continuă el dur. Nici acum, nici altă dată.
După aceste cuvinte, aşteptă cu răbdare istericalele despre care nu se îndoia că aveau să urmeze.
— De ce ți-a luat atât de mult?
Îl întrebase într-o şoaptă atât de scăzută, încât fu sigur că n-o auzise bine.
— Ce-ai spus?
— De ce-ai aşteptat atâta? reluă ea, mai tare.
— De ce-am aşteptat atâta să ce?
Părea complet nedumerit. Sara trase adânc aer în piept.
— Să vii după mine.
Vocea îi tremura. Îşi încleştă laolaltă mâinile, ca să-şi păstreze calmul, apoi repetă:
— De ce-ai aşteptat atât de mult ca să vii să mă iei la tine?
Era atât de surprins de întrebarea ei, încât nu-i răspunse imediat. Ideea că Nathan n-o considera vrednică nici măcar de un răspuns era ultima lovitură pe care Sara avea de gând s-o primească. Continuă aproape strigând:
— Ai idee cât de mult te-am așteptat?
Făcu ochii mari, surprins. Mireasa lui tocmai strigase la el. O privea într-un fel de parcă s-ar fi temut că-şi pierduse minţile.
Apoi, încet, clătină din cap. La asta, Sara îşi pierdu complet calmul.
— Nu? strigă ea. Eram atât de neînsemnată încât nu meritam nici măcar osteneala să vii după mine?
Întrebările ei îl uluiau. Ştia că n-ar fi trebui să-i permită să ridice tonul la el, dar era atât de uimit, încât nici nu ştia ce să spună.
— Chiar vrei să cred că eşti furioasă că n-am venit după tine mai devreme?
Sara apucă primul obiect care-i veni la îndemână şi-l aruncă spre el. Noroc că oala de noapte era goală.
— Furioasă? răcni ea cu o voce demnă de a unei căpetenii de oşti. Ce te face să crezi că-s furioasă, Nathan?
Nathan se feri de ţucal şi de cele două Iumânări care urmară, apoi se rezemă de uşă.
— Păi, nu ştiu... murmură el alene. Pari cam tulburată.
— Par...
Era prea indignată ca să mai continue. Zâmbind cu gura până la urechi, Nathan dădu din cap.
— Tulburată, încheie el în locul ei.
— Ai un pistol?
— Da.
— Mi-l împrumuţi şi mie?
Încercă să nu râdă.
— Ce să faci tu cu un pistol, Sara?
— Vreau să te împuşc, Nathan.
La asta, izbucni în râs de-a binelea. Sara ajunsese la concluzia că-l ura. Îi venea să plângă de frustrare. Lăsându-se păgubaşă, se aşeză pe marginea patului, cu mâinile împreunate în poală şi privirea în jos.
— Te rog să ieşi din cabina mea. Dacă vrei să-mi explici de ce te-ai comportat atât de jalnic, o poți face mâine. Acum sunt prea obosită ca să-ți mai ascult scuzele.
Lui Nathan nu-i venea să creadă ce auzea. Îndrăznea să-i dea ordine!
— Nu aşa o să meargă căsnicia noastră, Sara. Eu dau ordinele, iar tu le îndeplineşti.
Glasul îi era dur, furios – intenționat, desigur, căci voia să se facă bine înţeles.
— M-ai auzit, mireasă? mârâi el.
Doamne, cât detesta apelativul „mireasă"!
— Da, te-am auzit. Dar nu prea înţeleg. De ce merge aşa căsnicia asta?
Ochii i se umpluseră iar de lacrimi. Dintr-o dată, Nathan se simţi ca un căpcăun.
— Încerci să mă ademeneşti? o întrebă el.
Sara clătină din cap.
— Nu, doar că mă aşteptam ca mariajul nostru să meargă în direcţia opusă.
— Nu zău? Şi cum anume?
Chiar părea să-l intereseze opinia ei.
Sara ridică din umeri, delicat.
— Păi, credeam că voi fi întotdeauna datoare să-ţi spun ce anume doresc.
— Şi...? o îndemnă el, văzând că nu mai continua.
— Şi că va fi întotdeauna de datoria ta să-mi îndeplineşti dorinţele.
Expresia lui întunecată o înştiinţa ca nu-i plăcea ce auzea, şi începu să se enerveze nou.
— Trebuie să mă preţuieşti, Nathan. Ai promis.
— N-am promis c-am să te preţuiesc! strigă el. Pentru Dumnezeu, femeie, nu ţi-am promis nimic!
Sara sări în picioare, gata să-l înfrunte din nou.
— Ba mi-ai promis! strigă şi ea. Am citit contractul, Nathan, de la cap la coadă. În schimbul pământurilor şi al averii, trebuie să mă ocroteşti, Mai trebuie şi să fii un soţ bun, un tată iubitor şi mai presus de toate, vikingule, trebuie să mă iubeşti şi să mă preţuieşti.
Nathan nu-şi mai găsea cuvintele. Dintr-o dată, îl umflă din nou râsul. Discuţia lua nişte întorsături de-a dreptul exasperante.
Şi energizante.
— Chiar vrei să te iubesc şi să te preţuiesc?
— Fii sigur că da, răspunse ea, încrucişându-şi braţele pe piept. Mi-ai promis dragoste şi preţuire, Nathan, şi pe toţi sfinţii, ai să mi le oferi.
Se aşeză iar pe pat, aranjându-şi pe îndelete faldurile rochiei.
Roşeaţa din obrajii ei arăta cât era de jenată.
— Şi tu ce-ai să faci în timp ce te iubesc şi te preţuiesc? Care sunt promisiunile tale, mireasă?
— Eu n-am promis nimic. Aveam doar patru ani, Nathan. N-am semnat contactul. Numai tu l-ai semnat.
Nathan închise ochii şi numără până la zece.
— Deci, nu consideri că trebuie să onorezi semnătura tatălui tău? Promisiunile pe care le-a făcut în numele tău nu te obligă cu nimic?
— N-am spus asta, şopti ea.
Oftă sonor, apoi adăugă:
— Sigur că am să le onorez. Au fost făcute în numele meu.
— Şi care sunt?
Nu se grăbi cu răspunsul. Părea complet nemulțumită.
— Şi eu trebuie să te iubesc şi să te preţuiesc, murmură ea.
Nathan nu se mulţumi cu atât.
— Şi?
— Şi ce?
Nu se mai îndoia: mireasa lui încerca să-l scoată din minţi.
— Şi eu am citit contractul din scoarţă-n scoarţă, răspunse el răstit. Nu-mi pune răbdarea la încercare.
— A, în regulă! Şi eu trebuie să te ascult. Poftim, acum eşti mulţumit?
— Da. Ne-am întors de unde am pornit. Aşa cum ţi-am mai spus, eu voi da ordinele, iar tu ai să le îndeplineşti. Şi să nu-ndrăzneşti să mă mai întrebi o dată de ce.
— Voi încerca să-ţi îndeplinesc ordinele, Nathan, când am să le consider rezonabile.
— Îi pasă Iu' dracu' dacă le crezi rezonabile sau nu! mugi el. Ai să faci cum zic eu!
Nu părea deloc tulburată că ridicase glasul la ea. Răspunse calmă:
— Serios, nu trebuie să foloseşti blasfemii în prezenţa unei doamne, Nathan. E vulgar, iar tu, întâmplător, eşti marchiz.
Expresia de pe chipul lui era înfiorătoare. Sara se simţea complet învinsă.
— Mă urăşti, aşa e?
— Nu.
Nu-l credea. Doamne, doar când se uita la ea, i se făcea rău.
Devenise cenuşiu la faţă.
— Ba da, mă urăşti, insistă Sara. Pe mine nu mă poţi păcăli. Sunt o Winchester, iar tu îi urăşti pe toţi Winchesterii.
— Nu te urăsc!
— Nu e nevoie să strigi la mine. Încerc doar să port o conversaţie civilizată, la urma urmei, şi ai putea măcar să-ţi controlezi temperamentul.
Nu-i lăsă timp să strige iar.
— Sunt foarte obosită, Nathan. Acum aş vrea să mă odihnesc.
Nathan se hotărî s-o lase pe-a ei. Deschise ușa să iasă, apoi se întoarse din nou.
— Sara?
— Da?
— Chiar nu te temi deloc de mine, nu-i aşa?
Părea de-a dreptul uimit. Parcă abia atunci ar fi înţeles adevărul. Sara clătină din cap.
— Nu, deloc.
Nathan se întoarse iar, ca să nu i se vadă zâmbetul.
— Nathan?
— Ce?
— Prima dată când te-am văzut, mi-a fost puțin frică de tine, recunoscu ea. Poftim, te simţi mai bine acum?
Drept răspuns, Nathan închise uşa.
Peste o oră, când reveni să vadă ce făcea, Sara dormea adânc, culcată pe burtă, cu brațele în lături, deasupra păturii colorate. Nu se dezbrăcase. N-avea idee de cât timp se uita la ea, când îl izbi răul de mare. Aşteptă să i se potolească spasmele din stomac, apoi o acoperi cu pătura. Mâna sa îi atinse obrazul, iar Sara îşi frecă instinctiv faţa de degetele lui, ca pisică afectuoasă.
Nathan îşi retrase brusc mâna şi ieşi, ducându-se să vadă de mătuşa Sarei. Părea să doarmă liniştită, cu o expresie senină.
Nathan își aminti de verigheta pe care o avea în buzunar. Îi ridică mâna şi-i puse inelul la loc pe deget. Nora deschise ochii şi-i zâmbi.
— Îţi mulţumesc, băiete dragă. Mă voi odihni mult mai uşor, acum când am primit înapoi inelul de la Johnny.
Nathan îi răspunse înclinând scurt din cap, apoi se întoarse spre uşă.
— Mă crezi o neghioabă sentimentală, aşa e?
— Mda, răspunse el, cu un zâmbet. Aşa cred.
Sinceritatea lui directă o făcu să chicotească.
— Ai vorbit cu Sara? îl întrebă.
— Da.
— Se simte bine?
— Doarme.
Deschise uşa şi dădu să iasă.
— Aşteaptă, îl opri Nora. Te rog, încă nu pleca.
Auzindu-i tremurul din voce, Nathan se răsuci imediat din nou.
— Mi-e foarte teamă, şopti bătrâna.
Nathan închise uşa şi reveni lângă pat, cu braţele încrucişate pe piept. Ar fi părut relaxat, dacă nu s-ar fi încruntat atât de tare.
— N-ai de ce să te temi, îi spuse el, pe un ton cât mai liniştitor. Acum eşti în siguranţă, Nora.
Femeia clătină din cap.
— Nu, m-ai înţeles greşit. Nu pentru mine mă tem, dragă băiete. De tine şi Sara mi-e. Ai idee în ce te-ai băgat? N-ai cum să ştii de ce sunt capabili oamenii aceia. Nici chiar eu nu pot înţelege până unde s-ar coborî, din lăcomie. Se vor lua după voi.
Nathan ridică din umeri.
— Voi fi pregătit. Winchesterii nu mă sperie.
— Dar, băiete dragă, au să...
— Nora, nu ştii de ce sunt şi eu capabil, replică el. Când îţi spun că voi fi în stare să fac faţă oricărei provocări, trebuie să mă crezi.
— Se vor folosi de Sara ca să lovească în tine, şopti Nora. Au să-i facă rău, dacă altfel nu reuşesc, adăugă ea, dând din cap.
— Eu apăr ceea ce-mi aparţin, declară apăsat Nathan.
Aroganţa lui o mai calma cât de cât. Încet, făcu un semn de încuviinţare.
— Te cred. Dar cum va fi cu femeile din familia Winchester?
— Toate, sau una anume?
— Sara.
— Cu ea va fi bine. Nu mai e o Winchester. Acum este o St. James. Îmi insulţi capacităţile când îţi faci griji pentru siguranţa ei. Întotdeauna am avut grijă de averea mea.
— Avere? repetă Nora. Niciodată n-am mai auzit ca o soţie să fie numită astfel.
— Ai fost plecată ani de zile din Anglia, Nora. În tot acel timp, însă, nimic nu s-a schimbat. O soţie încă mai face parte din avuţia bărbatului.
— Sara a mea are o inimă foarte sensibilă, răspunse Nora, schimbând puţin subiectul. Ultimii ani nu i-au fost deloc uşori. A fost tratată ca o străină, din cauza contractului de căsătorie. Unii ar spune că era ca o leproasă în propria ei familie. Sara n-a avut voie niciodată să meargă la vreuna dintre petrecerile pe care le aşteaptă cu atâta nerăbdare tinerele domnişoare. Toată lumea-i dădea atenţiei numai surorii ei, Belinda.
Se întrerupse ca să-şi tragă respiraţia, apoi continuă:
— Sara e foarte loială părinţilor şi surorii ei, desigur, deşi nici moartă nu pot înţelege de ce. Fă bine şi fereşte-te de sora Sarei, căci e la fel de vicleană ca unchi-su Henry. Amândoi sunt vlăstare din aceeaşi tulpină veninoasă.
— Îţi faci prea multe griji, Nora.
— Nu vreau decât să înţelegi... s-o înţelegi pe Sara, şopti ea.
Vocea-i ţiuia din nou şi se vedea clar că obosea tot mai tare.
— Sara mea e o visătoare, continuă ea. Uită-te la desenele ei, şi vei înţelege ce vreau să spun. Mai tot timpul e cu capul în nori. Nu vede decât părţile bune ale oamenilor. Nu vrea să creadă că taică-său e la fel ca fraţii ei. Maică-sa e de vină, bineînţeles. A mințit-o atâţia ani, găsind mereu scuze pentru toate păcatele celorlalţi.
Nathan nu comentă.
— Băiete dragă...
Expresia lui încruntată o făcu să se oprească.
— Doamnă, să cădem la învoială, spuse el. N-am să-ţi zic „bătrâno", dacă nici dumneata nu mă mai numeşti „băiete dragă". Ne-am înţeles?
Nora zâmbi, mijind ochii spre acel uriaş care părea să ocupe toată cabina.
— Da, a fost o prostie să te numesc „băiete dragă", chicoti ea. Îmi permiţi să-ţi spun Nathan?
— Da. Cât despre grijile dumitale pentru Sara, n-au nici un temei. Nu voi îngădui nimănui să-i facă vreun rău. E soţia mea, şi întotdeauna am să fiu bun cu ea. Cu timpul, îşi va da seama ce noroc a avut.
Îşi ţinea mâinile la spate ca un general, plimbându-se prin cabina strâmtă.
— E grăitor faptul că ai apărat-o de golanii aceia aseară, adăugă Nora. Ştiu că vei avea mare grijă de ea. Sper numai să ţii seamă şi de sensibilităţile ei, Nathan. Înţelegi, de fapt Sara e foarte timidă. Îşi ţine gândurile închise înăuntru. E foarte greu să ghiceşti ce simte.
Aceste cuvinte îl făcură să ridice o sprânceană.
— Vorbim despre aceeaşi femeie, doamnă?
Zâmbetul Norei fu elocvent. Îşi aranjă din nou cocul.
— Întâmplător, am auzit câte ceva din conversaţia voastră, mărturisi ea. N-am obiceiul să trag cu urechea, dar vorbeaţi destul de tare, şi am prins unele frânturi. Spune-mi un lucru, Nathan: ai să faci ce i-ai promis?
— Ce anume?
— O vei iubi şi preţui?
— Frântura asta ai auzit-o bine, nu? zâmbi el, amintindu-şi cât de bătăios îl provocase mireasa lui.
— Cred că tot echipajul a auzit ce spunea Sara. Trebuie să avem o mica discuţie despre obiceiul ăsta al ei de a răcni aşa. N-am mai auzit-o strigând niciodată, dar nu-i pot găsi vreo vină. Ai stat cam mult, într-adevăr, până să vii după ea. Crede-mă când îţi spun că nu-i stă în fire să ridice vocea la oameni.
Nathan clătină din cap şi ieşi din cabină. Tocmai închidea uşa în urma lui, când Nora strigă după el:
— Nu mi-ai răspuns. Ai s-o iubeşti şi ai s-o preţuieşti?
— Am încotro, doamnă?
Şi închise uşa, nelăsând-o să-i mai răspundă.
Sara se trezi în zgomotele oribile ale cuiva care voma. Sunetele acelea chinuite făceau să-i vină şi ei rău de la stomac. Se ridică în pat, cu o tresărire. Imediat, se gândi la Nora. Probabil că avea rău de mare, de la balansul navei.
Aruncă imediat pătura deoparte şi se repezi la uşă. Încă-i mai era atât de somn, încât se simţea complet dezorientată. Nici măcar nu-şi dăduse seama că era îmbrăcată doar parţial, până se împiedică de un jupon. Auzi un sunet pe culoar şi întredeschise uşa. Când se uită afară, îl văzu pe Nathan trecând prin dreptul ei. Nu-i aruncă nicio privire, închizând doar uşa la loc, din mers.
Sara nu se simţi ofensată, şi în acelaşi timp grijile pentru mătuşa ei îi pieriră. La vederea culorii de pe chipul lui Nathan, înţelesese imediat. Ferocele ei soţ viking era verde ca marea. Era cu putinţă? Invincibilul Marchiz de St. James avea rău de mare? Ar fi râs, dacă n-ar fi fost atât de epuizată. Se culcă la loc, trezindu-se doar pentru câteva momente ca să ia cina cu Nora, înainte de a reveni la pat.
În timpul nopţii se făcu frig, iar Sara se trezi dârdâind. Încercă să-şi tragă pătura pe umeri, dar aceasta era prinsă sub un corp greu. Când deschise ochii, văzu că pătura se încurcase printre picioarele lungi, dezgolite, ale lui Nathan.
Dormea alături.
Fu cât pe ce s-o lase inima. Deschise gura să ţipe. Mâna mare a lui Nathan i-o acoperi.
— Un sunet să nu scoţi! îi porunci el.
Sara îi dădu mâna la o parte.
— Pleacă din patul meu! şopti, furioasă.
Cu un oftat obosit, Nathan îi răspunse:
— Sara, întâmplător, tu eşti culcată în patul meu. Dacă-i vorba să plece cineva, tu vei fi aceea.
Era somnoros şi părea enervat. Sara se simţi mai liniştită: dacă era atât de obosit încât nu voia decât să doarmă, virtutea ei era în siguranţă.
— Foarte bine, replică ea. Am să mă duc să dorm cu Nora.
— Ba n-ai să te duci nicăieri. Din cabina asta nu ieşi, Dacă ţii cu tot dinadinsul, mireasă, poţi să te culci pe podea.
— De ce mă tot numeşti mireasă? Dacă vrei să-mi spui altfel decât pe nume, atunci zi-mi nevastă, nu mireasă.
— Încă nu eşti nevasta mea.
Nu-l înţelese...
— Ba sunt nevasta ta, cu siguranţă... Nu?
— Nu înainte de a ne fi culcat împreună.
Trecu un minut, înainte ca Sara să răspundă.
— Poţi să-mi spui mireasă.
— N-am nevoie de permisiunea ta, mârâi el.
Văzând-o că începea iar să dârdâie, dădu s-o ia în braţe, dar Sara îi împinse mâinile la o parte.
— Dumnezeule, nu-mi vine să cred ce mi se întâmplă! ţipă ea. Trebuie să fii bun, blând, înțelegător...
— Și ce te face să crezi că nu sunt? nu se putu el abţine s-o întrebe.
— Ești gol! izbucni ea.
— Și asta înseamnă că nu-s...
Îi venea să-l pocnească.
— Mă faci să mă simt rușinată. Anume.
Nathan se apropia de capătul răbdării.
— Nu încerc nimic anume, se răsti el. Aşa dorm eu, mireasă. O să-ţi placă şi ţie, după ce...
— O, Doamne...! gemu Sara.
Nu mai suporta conversaţia aceea ruşinoasă. Se târî spre picioarele patului, printre perete şi Nathan, luă o pătură căzută pe jos şi se înveli cu ea.
Îngheţă cât ai zice peşte. Cămaşa de noapte subţire o apăra prea puţin de frig, iar podeaua părea acoperită cu un strat de gheaţă.
— Toate perechile căsătorite au odăi separate, bombăni ea.
Niciodată, în viaţa mea, nu s-a mai purtat cineva aşa de urât cu mine. Dacă asta-nţelegi tu prin a mă preţui, mai ai mult pân-acolo, Nathan.
Stăpânindu-şi râsul, Nathan răspunse:
— Înveţi repede, mireasă.
— Ce crezi că învăţ atât de repede?
— Unde ți-e locul. Câinele meu a avut nevoie de mult mai mult timp.
— Câinele tău?!?
Se ridică în picioare dintr-o săritură şi-l împunse în umăr.
— Dă-te mai încolo, bărbate.
— Treci peste mine, Sara. Întotdeauna dorm la marginea patului.
— De ce?
— Pentru protecţie. Dacă intră vreun duşman în cabină, va trebui să treacă de mine ca să ajungă la tine. Şi-acum, ai de gând să dormi, femeie?
— Asta-i o regulă nouă, sau una veche?
Nu-i răspunde. Sara îl îmboldi din nou în umăr.
— S-au mai culcat şi alte femei în patul ăsta, Nathan?
— Nu.
Fără să ştie de ce, fu enorm de mulţumită. Furia i se risipi când îşi dădu seama că soţul ei încerca într-adevăr s-o protejeze. Tot un căpcăun era, dar avea să se străduiască s-o apere. Se urcă în pat, înghesuindu-se lângă perete. Curând, patul începu să se zgâlțâie de dârdâielile ei. Nathan nu mai suportă.
Cu un gest brutal, o cuprinse în braţe. Sara fu efectiv acoperită de căldura lui. Şi de goliciunea lui. Îi acoperi ambele picioare cu al lui încălzindu-i imediat partea de jos a trupului. Cu pieptul şi braţele îi încălzi şi restul.
Sara nu protestă. Nu putea. Mâna lui îi acoperea gura. Se ghemui mai aproape de el, cu capul sub bărbia lui, şi închise ochii.
În clipa când Nathan îi eliberă gura, şopti:
— Dac-o să doarmă cineva pe jos, tu vei fi acela.
Mârâitul lui iritat fu singurul răspuns.
Sara zâmbi. Se simţea mult mai bine. Căscă, se trase şi mai aproape de soţul ei şi-l lăsă să-i absoarbă complet tremurăturile. Adormi simţindu-se încălzită şi în siguranţă... şi, doar puţin, preţuită.
Era un început acceptabil.