Londra, Anglia, 1816
Avea să fie o răpire simplă şi fără complicații. Printr-o ironie, probabil că tribunalul avea s-o declare absolut legală, în afara acuzaţiilor pentru spargere, desigur, dar acestea nu aveau nici cea mai mică însemnătate. Nathanial Clayton Hawthorn Baker, al treilea Marchiz de St. James, era absolut pregătit să folosească orice metode găsea de cuviinţă ca să reuşească.
Dacă norocul era de partea lui, victima avea să doarmă adânc. Dacă nu, un simplu căluş urma să-i înăbușe orice proteste. Pe o cale sau alta, legală sau nu avea să-și ia mireasa. Nathan, cum îl numeau puținii prieteni apropiaţi, nu trebuia să se poarte ca un gentleman – ceea ce era cu atât mai bine, ţinând seama de faptul că asemenea delicateţuri erau oricum străine de firea lui. Şi-n plus, nu mai avea nici timp. Mai rămăseseră doar şase săptămâni până să ajungă cu adevărat la încălcarea contractului de căsătorie.
Nathan nu-şi mai văzuse mireasa din ziua citirii formalităţilor, cu paisprezece ani în urmă, dar imaginea pe care o păstra în minte nu era deloc seducătoare. Nu-şi făcea nicio iluzie cu privire la fetişcana aia, căci văzuse destule femei din familia Winchester ca să ştie că n-avea de unde alege. Toate erau o jale, atât ca înfățișare cât și ca dispoziţie. Majoritatea aveau trupul în formă de pară, cu oase mari, posterioare și mai mari şi, dacă povestirile nu
exagerau, o poftă de mâncare gigantică.
Deși gândul de a avea o nevastă alături îl atrăgea cam la fel de mult ca o scaldă printre rechini la miezul nopţii, Nathan era pregătit să îndure și acest calvar. Poate că, dacă-şi punea mintea, ar fi găsit o cale de a respecta condiţiile contractului fără a trebui să stea cu ea zi şi noapte.
Aproape toată viaţa, Nathan trăise singur, refuzând să primească sfaturi de la oricine. Nu-i împărtășea gândurile sale decât singurului prieten de încredere, Colin, Totuşi, miza era prea mare ca s-o ignore. Prada pe care i-o oferea contractul după un an de convieţuire cu lady Sara compensa cu prisosinţă orice repulsie.
Banii pe care urma să-i încaseze prin decret regal aveau să întărească asocierea legată de el și Colin în vara trecută.
Compania de Navlosiri Smarald era prima lor încercare de afaceri legitime și erau hotărâţi să aibă succes. Motivul era ușor de înţeles. Amândoi se săturaseră să trăiască limita siguranţei. Se apucaseră de piraterie întâmplător – şi se descurcaseră destul de bine – dar considerau că riscurile nu mai meritau. Nathan, lucrând sub identitatea notoriului pirat Pagan, devenise o legendă vie. Lista duşmanilor săi ar fi putut umple o sală de bal.
Recompensa pusă pe capul lui crescuse la proporţii atât de fabuloase, încât până şi un sfânt s-ar fi simţit tentat să-l trădeze. Îi era tot mai greu să-şi ţină ascunsă a doua identitate. Nu mai era decât o problemă de timp până să fie prins, dacă mai continuau cu escapadele lor piratereşti – sau cel puţin aşa îl tot bătea la cap Colin, până când Nathan se învoise în sfârşit.
La o săptămână după luarea acestei hotărâri, au fondat Compania de Navlosiri Smarald. Sediul se afla pe cheu şi era mobilat sumar. Conţinea două birouri, patru scaune şi un dulap de acte, toate scorojite de la un incendiu. Fostul chiriaş nu se ostenise să le ia de-acolo. Întrucât duceau lipsă de bani, mobila nouă era ultima pe lista de cumpărături. Mai întâi aveau nevoie de corăbii noi pentru flotă.
Amândoi înţelegeau procedeele comunităţii de afaceri. Absolviseră la Oxford, deşi în studenţie nu se cunoscuseră. Colin nu mergea nicăieri fără o suită întreagă de prieteni. Nathan era mereu singur. Abia când se asociaseră ca agenţi operativi într-un joc pe viaţă şi pe moarte de activităţi guvernamentale secrete, se împrieteniseră. Trecuse aproape un an până când Colin să câştige încrederea lui Nathan. Îşi riscaseră vieţile unul pentru altul şi pentru ţară, numai ca să fie trădaţi de superiorii lor. Colin fusese uluit și scandalizat când ieşise la iveală adevărul. Nathan nu se mirase deloc. Întotdeauna se aştepta la tot ce putea fi mai rău de la oameni şi rareori era dezamăgit. Nathan era un cinic din fire și un luptător din obişnuinţă. Un om căruia întotdeauna îi plăcea o încăierare, lăsându-l pe Colin să adune oalele sparte.
Fratele mai mare al lui Colin, Caine era era Contele de Cainewood. Se însurase cu sora mai mică a lui Nathan, Jade, doar cu un an în urmă, acest lucru strângând şi mai tare legătura dintre cei doi prieteni. Colin şi Nathan deveniseră cumnaţi.
Întrucât Nathan era marchiz, iar Colin era fratele unui conte puternic, amândoi erau invitați la toate petrecerile din înalta societate. Colin comunica uşor cu crema lumii bune şi se folosea de fiecare ocazie pentru a combina plăcerea cu recrutarea de clientelă. Nathan nu venea niciodată la petreceri, motiv pentru după cum sugera Colin, era el invitat. Toată lumea ştia că înalta societate nu-l prea simpatiza pe Nathan. Opinia lumii bune despre el nu-l deranja, căci prefera confortul unei tavernerăpciugoase din docuri în locul scorţoșeniei saloanelor formale.
Cei doi erau la fel de diferiţi şi ca înfăţişare. Colin era, după cum îi plăcea lui Nathan să remarce ori de câte ori voia să-l zădărască, asociatul drăgălaș. Atrăgător la chip, avea ochi căprui și un profil puternic, patrician. Deprinsese obiceiul neplăcut de a-și putea părul șaten închis la fel de lung ca al prietenului său, în amintirea zilelor de piraterie, dar acest mic păcat al modei nu-i strica perfecţiunea chipului nebrăzdat de nicio cicatrice. Colin era aproape la fel de înalt ca Nathan, dar mult mai suplu de constituţie şi arogant ca Brummell, când o cerea câte o ocazie.
Doamnele din lumea bună îl găseau pe Colin incredibil de chipeş. Şchiopăta vizibil, în urma unui accident, însă până şi acest cusur mărunt părea să-i sporească atracţia.
În materie de înfăţişare, Nathan nu fusese la fel de binecuvântat. Arăta mai mult ca un senior al războiului de pe vremuri, decât ca un Adonis al zilelor noastre. Nici nu se deranja să-şi lege vreodată părul arămiu cu o cureluşă de piele la ceafă, cum făcea Colin, ci şi-l lăsa pe umeri. Nathan era un uriaş, cu umeri şi coapse musculoase şi niciun dram de grăsime pe trup.
Ochii lui erau de un verde viu – şi ar fi atras atenţia, cu siguranţă, dacă cuconetul nu s-ar fi grăbit aşa de tare să-i evite privirea încruntată.
Pentru străini, cei doi prieteni se deosebeau ca ziua şi noaptea. Colin era considerat sfântul, iar Nathan, păcătosul. În realitate, aveau dispoziţii foarte asemănătoare. Amândoi îşi ţineau emoţiile ferecate în suflet. Nathan întrebuința izolarea şi temperamentul ursuz ca arme ta să nu se implice. Colin folosea în acelaşi scop superficialitatea.
La drept vorbind, zâmbetul lui Colin forma o mască mult mai reuşită decât expresia încruntată a lui Nathan. Trădările din trecut îi învăţaseră minte. Niciunul dintre ei nu credea în poveștile de dragoste şi aiurelile cu traiul fericit până la adânci bătrâneţi. Numai nătărăii şi naivii credeau în asemenea fantezii.
Când intră în birou, Nathan era încruntat ca de obicei. Îl găsi pe Colin tolănit într-un fotoliu, cu picioarele rezemate pe canapeaua de sub fereastră.
— Jimbo are doi cai gata, Colin, spuse el, referindu-se la nostromul lor. Aveţi vreun drum de făcut?
— Ştii pentru ce sunt caii, Nathan. Vom merge împreună până la grădini, ca să-i aruncăm o privire lui Lady Sara. În după-amiază asta vor veni mulţi oameni. N-o să ne vadă nimeni, dacă stăm sub copaci.
Nathan se întoarse spre fereastră, înainte de a răspunde:
— Nu mergem nicăieri.
— În lipsa noastră, o să aibă grijă Jimbo de birou.
— Colin, n-am nevoie s-o văd până diseară.
— Fir-ar să fie, trebuie să te uiţi bine la ea mai întâi!
— De ce? întrebă Nathan, sincer nedumerit.
Colin clătină din cap.
— Ca să te pregătești.
— N-am nevoie să mă pregătesc pentru nimic, replică Nathan. Totul e gata. Ştiu deja care e fereastra dormitorului ei. Copacul de-afară o să mă ţină; l-am încercat, ca să fiu sigur. Fereastra nare încuietoare, iar corabia e gata să ridice ancora.
— Deci, te-ai gândit la toate, nu-i aşa?
Nathan dădu din cap.
— Desigur.
— Desigur? zâmbi Colin. Şi dacă nu încape pe fereastră? La asta te-ai gândit?
Obţinu exact reacţia dorită. Nathan îl privi surprins, apoi clătină din cap.
— E o fereastră mare, Colin.
— S-ar putea ca ea să fie şi mai mare.
Dacă o asemenea posibilitate îl înfiora, Nathan n-o arătă prin nimic.
— Atunci, am s-o dau de-a dura pe scări, răspunse el tărăgănat.
Această imagine îl făcu pe Colin să râdă.
— Nu eşti deloc curios să vezi cum a crescut?
— Nu.
— Ei bine, eu sunt. De vreme ce n-am să vin cu voi în luna de miere, e firesc să-mi satisfac curiozitatea înainte să plecaţi.
— E o călătorie, nu o lună de miere, îl contrazise Nathan. Şi nu mai tot încerca să mă ademeneşti, Colin. E o Winchester, pentru numele lui Dumnezeu, şi nu plecăm la drum decât ca s-o ducem departe de rudele ei.
— Nu ştiu cum o să-ţi cadă la stomac, comentă Colin.
Zâmbetul îi pierise de pe buze, şi avea o expresie vizibil îngrijorată.
— Dumnezeule, Nathan, va trebui să te culci cu ea ca să ai un moştenitor, dacă vrei şi pământurile.
Înainte ca Nathan să răspundă, Colin continuă.
— Nu e nevoie să mergi până la capăt cu planul ăsta. Compania tot va prospera, cu sau fără banii din contract. Şi-n plus, acum că Regele George a abdicat oficial, prinţul regent va decreta cu siguranţă anularea contractului. Winchester duc o campanie intensă ca să-l influenţeze. Ai putea să renunţi la toată aventura asta.
— Nu, răspunse categoric Nathan. Mi-am iscălitura pe contract. Un St. James nu-şi calcă cuvântul dat.
— Nu poţi vorbi serios. Se ştie că oamenii din familia St. James calcă orice în picioare, când le vine la socoteală.
Cu asta, Nathan trebuia să fie de acord.
— Totuşi, Colin, n-am să întorc spatele şansei ăsteia, cum nici tu n-ai vrut să primeşti banii oferiți de fratele tău. E o chestiune de onoare. La naiba, doar am mai discutat de-atâtea ori Hotărârea mea e luată.
Se rezemă de tocul ferestrei şi scoase un oftat prelung, obosit.
— N-ai să te îndupleci decât dacă accept să vin, așa e?
— Într-adevăr. Şi-n plus, mai trebuie să-i numeri și pe unchii prezenţi, ca să ştii cu câţi vei avea de-a face la noapte.
Era un argument jalnic, şi o ştiau amândoi.
— N-o să-mi stea nimeni în drum, Colin.
Nathan vorbise încet, pe un ton înfiorător de rece. Colin zâmbi.
— Îţi cunosc bine talentele, prietene. Sper numai să nu iasă cu măcel.
— De ce?
— Mi-ar părea rău să pierd distracţia.
— Atunci, vino şi tu.
— Nu pot. Favoare pentru favoare, mai ştii? l-am promis ducesei că voi merge la recitalul fiicei ei, Dumnezeu să mă ferească, dacă găseşte o cale de a o aduce şi pe Lady Sara la petrecerea de după-amiază.
— N-o să vină, prezise Nathan. Ticălosul de taică-său n-o lasă să se ducă la nicio petrecere.
— Sara va fi acolo, insistă Colin. Contele de Winchester n-ar îndrăzni s-o ofenseze pe ducesă. A cerut anume ca lui Lady Sara să i se permită să vină la festivităţi.
— Sub ce motiv?
— N-am nici cea mai vagă idee, răspunse Colin. Trece timpul, Nathan.
— La naiba! Atunci, hai să mergem.
Colin se grăbi să profite de victorie. Porni spre uşă înainte ca prietenul lui să se răzgândească. În timp ce străbăteauaglomeraţia din oraş, se întoarse spre Nathan, cu cuvintele:
— Nu te întrebi cum vom şti care-i Sara?
— Sunt sigur că te-ai gândit la toate, remarcă sec prietenul său.
— Într-adevăr, replică cu o veselie enervantă Colin. Sora mea, Rebecca, a promis că va sta toată după-amiaza lângă Lady Sara. Iar dacă Rebecca e reţinută cu vreo treabă, mi-am pregătit celelalte trei surori să-i țină locul, cu rândul. Știi, bătrâne, n-ar strica să fii şi tu puţin mai entuziast.
— E o totală pierdere de timp.
Colin nu era de acord, dar îşi păstră această părere pentru sine. Niciunul nu mai scoase o vorbă până când ajunseră pe colina de deasupra grădinilor. Copacii îi ascundeau bine, lăsându-i să-i vadă clar pe oaspeţii care se plimbau pe proprietatea ducesei.
— La naiba, Colin, mă simt ca un şcolar îndrăgostit.
Prietenul său râse.
— Lasă exagerările în seama ducesei. A angajat o orchestră întreagă.
— Zece minute, Colin, şi m-am dus.
— De acord, se învoi Colin. Ştii, s-ar putea chiar să fi fost dispusă să plece cu tine, Nathan dacă n-ai fi...
— Sugerezi să-i mai trimit o scrisoare? îl întrerupse Nathan. Mai ţii minte ce s-a întâmplat ultima dată când ți-am urmat
sfatul, nu?
— Sigur că-mi amintesc. Dar lucrurile s-ar putea să se fi schimbat. E posibil să se fi produs o neînţelegere. Poate că tatăl ei a...
— O neînţelegere? i-o reteză Nathan, neîncrezător. Am trimis răvaşul într-o joi, şi era scris foarte clar, Colin.
— Ştiu. Le-ai spus că-n lunea următoare veneai să-ți iei mireasa.
— Iar tu considerai că ar fi trebuit să-i las mai mult timp să-şi facă bagajele.
Colin zâmbi.
— Nu-i aşa? În apărarea comportamentului meu de gentleman, trebuie să spun că niciun moment nu m-am aşteptat să fugă. A fost iute de picior, nu?
— Ba bine că nu, confirmă Nathan, cu un uşor zâmbet.
— Te-ai fi putut duce după ea.
— De ce? Oamenii mei au urmărit-o. Ştiam unde era. N-am hotărât decât s-o mai las puţin în pace.
— O amânare a execuţiei?
La asta, Nathan râse.
— E doar o femeie, Colin, dar da, cred că a fost un fel de milostivire.
— Mai mult decât atât, nu? Ştiai că, imediat ce o cereai, avea să fie în pericol. Nu vrei să recunoşti, Nathan, dar în felul tău ai protejat-o pe Sara, lăsând-o în pace. Am dreptate, nu-i aşa?
— Tocmai ai spus că nu vreau să recunosc. De ce te mai osteneşti să întrebi?
— Dumnezeu să v-ajute pe amândoi. Anul viitor va fi un iad. Toată lumea va încerca să vă vină de hac.
Nathan ridică din umeri.
— Am s-o apăr.
— Nu mă îndoiesc.
Clătinând din cap, prietenul său spuse:
— Femeia asta vicleană şi-a plătit un loc pe una dintre propriile noastre corăbii, ca să fugă de mine. Încă mă mai ustură. Ce mai ironie, nu-i așa?
— Nu tocmai. N-avea de unde să ştie că nava era a ta. Ai insistat să rămâi un partener tăcut în companie, mai ţii minte?
— Altfel, n-am fi avut clienţi. Ştii al naibii de bine că neamul St. James nu e agreat de lumea bună.
— Mie tot mi se pare ciudat, schimbă subiectul Colin. L-ai pus pe oamenii tăi s-o urmărească pe Lady Sara, dar pe niciunul dintre ei nu l-ai întrebat cum arată.
— Nici tu nu i-ai întrebat, ripostă Nathan.
Colin ridică din umeri, revenind cu atenţia spre mulţimea de jos.
— Probabil am crezut că vei decide că nu merită un asemenea sacrificiu. În fond, a...
Își pierdu complet şirul gândurilor, când îşi zări sora venind agale spre ei. O însoţea încă o femeie.
— Uite-o pe Becca, spuse el. Dacă prostuţa asta s-ar da numai puţin mai la stânga...
Nu apucă să termine. Trase aer în piept, scurt, zgomotos.
— Dumnezeule mare...! Să fie asta Lady Sara?
Nathan nu-i răspunse. La drept vorbind, se îndoia că ar fi fost capabil să scoată o vorbă. Avea mintea complet ocupată cu absorbirea imaginii din faţa lui. Era încântătoare. Fu nevoit să clatine din cap. Nu, îşi spuse el, n-avea cum să fie mireasa lui.
Tânăra care-i zâmbea atât de sfios Rebeccăi era pur şi simplu prea frumoasă, prea feminină şi prea al naibii de subţire ca să facă parte din clanul Winchester.
Şi totuşi, se zărea o anumită asemănare, ceva care-i amintea de imposibila fetiță de patru ani pe care o ţinuse în braţe – ceva nedefinit ce-i spunea că era într-adevăr Lady Sara a lui.
Nu mai avea claia de bucle în culoarea mierii. Părul îi ajungea până la umeri, uşor ondulat şi de un castaniu închis. De la distanţa care-i despărţea, tenul ei arăta imaculat, făcându-l să se întrebe dacă mai avea pistrui pe nas.
Crescuse doar până la o înălţime medie, judecând după faptul că era la nivelul ochilor cu sora mai mică a lui Colin. Dar silueta ei nu avea nimic mediu. Era rotunjită în toate locurile potrivite.
— La uită-te cum dau năvală toţi berbecuții, anunţă Colin. Parc-ar fi nişte rechini dând târcoale prăzii. Par să fi pus ochii pe nevastă-ta, Nathan. La naiba, ar trebui să aibă măcar bunul-simţ de a lăsa în pace o femeie măritată. Totuşi, nu cred că pot să-i învinuiesc. Pe toţi sfinţii, Nathan, e magnifică!
Nathan era ocupat să se uite la tinerii care se ţineau după soţia lui. Îi venea să le şteargă în pumni rânjetele mânzeşti. Cum îndrăzneau să râvnească la ceea ce-i aparținea lui? Clătină din cap, faţă de propria sa reacţie ilogică.
— Uite că vine şi fermecătorul tău socru, îl observă Colin. Dumnezeule, nici n-am văzut până acum ce crăcănat el Fii atent cum se ține scai de ea! adăugă el. O clipă nu-şi scapă din ochi comoara.
Nathan trase adânc aer în piept.
— Să mergem, Colin. Am văzut destul.
În glas nu i se simţea nicio undă de emoţie.
Colin se întoarse să-l privească.
— Ei?
— Ei, ce?
— La naiba, Nathan, spune-mi ce părere ai.
— Despre...?
— Despre Lady Sara! stărui Colin. Cum ţi se pare.
— Vrei să-ţi spun adevărul, Colin?
Prietenul lui dădu scurt din cap.
Încet, alene, Nathan zâmbi.
— O să încapă pe fereastră.