reîntâlnirea.
— Huh? Pune întrebarea confuz.
Care erau șansele din lume? Simțeam cum stomacul mi se strânge dureros, iar buzele încep să-mi tremure. Doar înghit în sec și-mi strâng pumnul.
— Leo, tu ești ăla care-mi va lua interviurile? Întreb șocat.
— Desigur, domnule… murmură ușor derutat, dar nu spune nimic pe lângă.
Clipesc apăsat.
— Nu… nu mă recunoști?
— Desigur că vă recunosc, sunteți Wallace, pe dvs trebuie să vă interviez.
Răspunsul său veni repede de parcă îl pregătise deja.
— Sunt Chris, Leo, despre ce vorbești, mă încrunt.
— Dacă preferați să vă numesc așa.
Îmi las brațele să cadă pe lângă corp, privindu-l debusolat pe bărbatul din fața mea. Nu avea cum să mă uite așa de repede, nu? Era imposibil– era imposibil, eu m-am gândit la el în fiecare zi, iar el m-a uitat? Nu cred asta.
Nu vreau să cred asta.
— M-ai uitat deja? Acum 3 ani, chiar nu ții minte?
Își mută privirea.
— Prefer să nu vorbesc despre ce s-a întâmplat acum 3 ani, încă merg la terapeut pentru asta, îmi schițează un zâmbet mai mult forțat.
— Îmi pare rău, dar nu cred că m-ai uitat. Nu cred asta, îmi încrucișez brațele la piept.
Luă o gură adâncă de aer.
— Haide să ne grăbim, chiar dvs ați insistat, îmi replică ușor inconfortabil.
— Stau aici până îmi spui că știi cine sunt. Și nu mă lua cu dvs.
— Vreau să uit de asta, îmi răspunde sec. Haide pur și simplu să trecem mai departe. Prima întrebare-
Îi trag caietul din mână și mă uit frustrat printre pagini. Ce rahat mai era și ăsta? Scrisul lui era haotic, deși îmi plăcea. Pe lângă avea câteva scrijilituri dezordonate.
— Tu astfel de întrebări vrei să-mi pui?
El își umezește buzele cu vârful limbii.
— Sunt întrebările de bază, este primul interviu, pentru un prim articol vrem informațiile principale. Plus că nu eu le-am ales, îmi răspunde dezinteresat.
— Dă-le dracului. Uite, fac o poză și îți trimit eu răspunsurile mai târziu. Vreau să discut cu tine, nu vreau să irosesc timp cu astea.
Nu foarte încântat îmi trage carnetul înapoi din palme, aruncându-mi o privire mai încruntată.
— Prefer să nu. Dacă o să-mi trimiteți răspunsurile mai târziu, atunci cred că nu mai are rost să tragem de timp degeaba și pot pleca, se ridică.
Îi apuc mâna și îi fac semn să se așeze.
— Atunci facem cum vrei, întreabă-mă.
Roșcatul doar îmi aruncă o privire suspicioasă și-mi face loc să aștept puțin.
Acum că mă uitam la el, deja nu mai era convins că era chiar el în carne și oase. Nu-l văzusem de atât de mult timp– acum mi se părea tocmai… ireal.
Era la fel. Poate puțin mai maturizat, trăsăturile fizice devenindu-i mai accentuate și chiar poate s-a înălțat puțin. Nu era nici acum mai înalt decât mine, dar se observă că a și muncit la corp, iar acum semăna mai mult cu un adult decât copil.
Părul îi era lung. Mai lung decât l-am văzut ultima dată, însă nici exagerat de lung. Îi stătea bine.
Să-l știu aproape după atâta timp, îmi lăsa un gol puternic in suflet. Nu aveam habar cum să mă simt, dar revederea sa îmi aducea aminte de momentele fericite pe care le-am avut cu el atunci când am avut șansa– iar asta chiar durea puțin. Știind că el nu o să-mi mai aparțină niciodată în modul în care a făcut-o acum câțiva ani, mă lovea direct sub centură. Iar faptul că el era și foarte răutăcios cu mine, îmi dădea impresia că el mă detestă mai mult.
Era ciudat.
— Bine. Care sunt pasiunile dvs?
Îmi arcuiesc o sprânceană și îmi sprijin bărbia în palmă, colțul buzelor mele onduindu-se într-o urmă de rânjet.
— Tu ești pasiunea mea.
Expresia de pe fața sa rămâne neschimbată.
— Scriu așa?
— Scrie așa. Îmi este indiferent.
Privirea îmi coboară înspre caietul său, unde îl vad scrijilind "sportul." Nici măcar nu s-a sinchisit să inventeze ceva credibil, dar se pare că nu avea chef de toanele mele.
Îmi scot pachetul de țigări din buzunar. Fumam? Absolut deloc. Erau ale tatei, dar le uitase la mine în mașină și eu pur și simplu urăsc țigările– am vrut să i le arunc, dar nu găsisem șansa.
Dar cineva se gândea că ar fi momentul ideal de a mă evita sau a se preface că nu mă ține minte.
Atenția rapid se fixă asupra pachetului de la mine din mână.
— Fumezi? Întrebarea îi părăsi brusc buzele.
— Asta e tot altă întrebare de pe listă? Nu țin minte să o fi văzut.
— Nu contează dacă e pe listă, îmi răspunde ușor înțepat.
Arunc pachetul pe masă, direct în fața lui, luând o țigară din pachet. Nu aveam cu ce o aprinde, deși intenția nici nu-mi era de a o fuma. Intenția mea era de a obține atenția lui.
— Fixează-ți atitudinea. Nu eu am nevoie de tine, tu ai nevoie de mine cu interviurile astea ale voastre, mă încrunt.
Nu putea să se prefacă la infinit că nu ne cunoaștem deloc. Îl vedeam deja cum se prefăcea cam greu, deși expresia îi rămânea la fel de neschimbată. De parcă o făcea special. Îmi juca pe nervi. El era singura persoană de care nu voiam să fiu evitat. Și tot el îmi făcea asta?
Scrâșni din dinți.
— Dacă aceasta este atitudine, murmură mai mult pentru sine și nici nu mă privi. Ce vă place să faceți în timpul liber?
— Orice, dar numai nu asta.
— Exemple?
— Îmi place… un nou joc, am uitat cum se numește, dar am început ieri să-l joc.
Bărbatul notă cuminte.
Mă întrebam ce este în mintea lui în momentul acesta. Nu spunea nimic, era tăcut. De parcă eram doar doi străini.
Mi-aș fi dorit să fim doar doi străini. Doar doi oameni care nu s-au cunoscut niciodată. Doar două persoane ce se întâlnesc pentru prima și ultima dată. Dar când gândul ți-a fost doar la el pe parcursul ultimilor trei ani, iar poza de fundal încă neschimbată de atât de mult timp era în continuare cu el– eram mult prea departe de această idee.
— Cine este exemplul dvs în viață? El continuă interviul într-o manieră pașnică.
Îmi mai aruncă ocazional priviri, dar erau seci și complet neinteresate. Nu-i păsa. Probabil doar pe mine mă afecta întâlnirea dintre noi doi.
— Tata presupun? Ce întrebări tâmpite.
— Care sunt calitățile pe care le apreciați într-o persoană?
Mă încrunt și las un oftat să-mi părăsească buzele.
— Ai de gând să faci asta nonstop?
— La ce te referi? Mă întreabă reticent.
— Să-mi pui întrebări… și să te prefaci că nu este ca și când ne-am întâlnit prima dată abia după 3 ani, vocea îmi era încordată.
Dar Leo continuă să nu reacționeze deloc. Mută pagina din carnet și își trece degetele peste fila goală.
— Asta este treaba mea. Să pun întrebări, zâmbi forțat. Și să fac articole din răspunsuri.
Iau o gură adâncă de aer. Nu-mi plăcea răspunsul său. Ori s-a schimbat, ori mă evita. Tind spre a doua variantă mai mult.
— Și să omori oamenii prin plictiseala asta? Îmi pierd interesul rapid.
— Parcă ziceai odată că sunt cea mai interesantă persoană pe care ai întâlnit-o, își arcuiește o sprânceană.
Buzele mi se întredeschid ușor, dar un zâmbet mi se formează repede pe buze.
— Ți-ai adus aminte brusc? O să se trezească și morții mai nou?
— Ce relație aveți cu cei dragi și dacă munca este un factor negativ pentru dvs?
Închid ochii și expir lung.
— Leo, reușești să mă înnebunești chiar și după atât de mult timp. De ce mă eviți?
— Puteți, vă rog, să nu mai deviați de la subiect? Nu am toată ziua.
Iar eu nu am toți nervii pentru tine. I-aș spune, dar simțeam că doar îmi făceam singur mai mult rău. Îmi făcea sângele să fiarbă în vene, iar zâmbetul să-mi tremure ușor. De ce se comporta precum un nemernic de doi bani? Vedea că reîntâlnirea cu el era ceva important pentru mine, dar continua să-și bată joc de mine.
Îmi trec degetele prin păr și mă las pe marginea scaunului.
— Nu, munca nu este un factor negativ, îi răspund calm. Suntem un cuplu foarte fericit, mulțumesc de întrebare.
Nu puteam să-l văd, dar auzeam sunetul pixului pe hârtie.
Aș vrea să-l îmbrățișez. Să-l strâng în brațe până nu mai rămâne absolut nimic între noi. Nici un centimetru, îl voiam atât de aproape de mine.
Deoarece doar eu știu cum m-am simțit pe parcursul celor 3 ani, cum tot la ce m-am gândit a fost doar el. Iar acum să-l revăd, iar el să continue să mă respingă– ce am făcut greșit?
— Alysha Haworth, nu pot minți– este frumoasă, comentează, deși mai mult pentru el.
— Te-ai informat înainte să vii aici? Surâd forțat.
— Evident.
Clipesc lent și îmi ridic privirea leneș spre bărbat.
— Și știai că sunt eu?
— Evident.
Înainte să plec, niciodată nu am găsit șansa încât să-i spun cine sunt eu cu adevărat. Nu cred că mi-a păsat vreodată să-i spun adevărul, deoarece în relația noastră– adevărul nu fusese necesar. Acum nu mai aveam habar ce crede despre mine.
— Și crezi că sunt un mincinos?
Dă din umeri.
— Cred că ai avut motivele tale. Nu văd de ce ai fi spus adevărul, era viața ta.
— Iar tu aparțineai în ea. Trebuia să-ți fi spus.
— Nu mai contează acum, înghiți în sec. Suntem în lumi diferite acum. Avem de continuat interviul.
Îl privesc nu foarte impresionat și încep să mă râd.
— Stai calm, nu te agita. Doar glumeam. Au trecut trei ani, aproape te-am uitat și eu, îl mint.
— Mă bucur. Sentimentul este reciproc atunci, zâmbește scurt. Hai să continuăm interviul.
— Desigur.
Deși zâmbeam acum, adevărul era că poate cuvintele sale au durut puțin. Să afirme că sentimentul este reciproc, când eu l-am mințit atât de evident, poate nu era chiar ceea la ce m-am așteptat. Visam la o zi frumoasă de… orice anotimp. Nu-mi păsa ce avea să fie. Doar așteptam să fie ceva. Iar în visul meu– el fugea să mă îmbrățișeze. El fugea spre mine spunându-mi că nu sunt singurul care a simțit lipsa de noi. El mă voia în brațele mele.
Realitatea este mult mai departe decât visul meu.
Cel puțin ne-am întâlnit.
Dar el nu părea prea încântat de asta.