interviul.
Îmi frec palma de pielea gâtului și îi privesc mai mult încordat pe cei doi reporteri. Nu am avut de ales, am fost la un moment dat nevoit să accept toată această ofertă. Poate nu-mi plăcea, dar mai tot din ce se învârtea în jurul meu nu-mi plăcea. Nici nu puteam să-i reproșez Milenei nimic după ce mi-a făcut deoarece era însărcinată, astfel că acum urma să fiu terorizat.
Doar idioții stau și citesc astfel de articole!
— Am și eu condițiile mele, îmi încrucișez brațele la piept.
Unul dintre ei mă privi ușor cam nemulțumit, dar nu surprins.
— Mda, era de așteptat, murmură mai mult pentru sine cel cu gură mai mare.
— În primul rând, vreau un singur reporter. Am crezut că doi sunt suficienți, dar deja mă doare capul de la amândoi. Și nici nu vă vrea pe voi.
Bărbatul se încruntă.
— Glumiți? Vocea îi tremura ușor.
— Par eu să glumesc?
— Doi și așa este foarte puțin. Este o muncă imensă, mai ales când vine vorba de dumneavoastră. Încercăm să oferim cea mai bună calitate a proiectului.
Îmi arcuiesc o sprânceană și îmi așez un picior peste celălalt, complet indiferent de cuvintele bărbatului din fața mea.
— Și ar trebui să mă intereseze pe mine asta? Ar trebui să apreciați că accept cel puțin chiar și în așa mod.
Nu puteam să nu observ expresiile dezamăgite de pe fețele lor, dar de asemenea și încordate. S-ar presupune că ar fi unii dintre cei mai buni angajați, de ce clachează atât de prost.
— Da, domnule Wallace, înțelegem punctul dvs de vedere… dar trebuie să ne înțelegi și dvs pe noi. Dacă ați explica mai în detaliat care sunt problemele dvs cu noi în particular, poate am putea rezolva problema.
— Mă călcați pe nervi, puteți rezolva asta? Îl privesc interesant, în timp ce îmi tot mișcam piciorul.
Privirea îi coboară înspre piciorul meu, probabil realizând repede că nu mai aveam multă răbdare. Erau atât de neisprăviți, deja îmi jucau pe nervi.
— Nu o să vă încurcăm absolut deloc. Nici nu o să observați prezența noastră. Noi doi suntem cei mai buni, ne-au trimis editorii și credeți-ne că nu o sa vă dezamăgim.
Iau o gură adâncă de aer și îmi lipesc degetele de frunte.
— Deja ați făcut-o. Sunt pe cale de a refuza contractul, deci ori iese după cum vreau eu, ori puteți să nu vă mai întoarceți.
— Ne pare rău! Atunci rămâne după cum doriți dumneavoastră, alte preferințe aveți?
Îmi trec degetele prin păr și îmi frământ părul gândindu-mă concentrat. O lună aveam să sufăr, dar contractul acesta era comutativ. Odată ce l-am semnat, nu mai aveam dreptul de a îl schimba, dar dacă nu mă gândesc acum bine, o să regret mai târziu.
— Aproape am uitat, nu mai devreme de ora 12. Diminețile sunt oribile și fără voi pe capul meu.
Unul dintre ei lua deja notițe, în timp ce celălalt asculta mai mult cu frică.
— Dar avem în contract inclus rutina dvs de zi… murmură încordat.
Expir lung.
— Includeți toate tâmpeniile în contract. Bine, doar o zi va fi excepție, vedem noi cum o să rezolvăm atunci, îmi flutur mâna.
— Mulțumim enorm pentru ocazie!! Mai doriți ceva?
— Să părăsiți biroul, deja m-ați săturat. Nu uitați să trimiteți pe altcineva, de voi doi am deja o impresie foarte neplăcută.
Simțeam că mai vor sa riposteze, dar se ridicară cuminți și unul dintre ei se îndepărtă, în timp ce celălalt îmi întinde contractul.
— Bine, gata, am înțeles. O să vă trimită secretara mea ăsta semnat. Pleacă mai repede.
Murmură un răspuns sec și plecară la fel de rapid cum au venit, lăsându-mă singur. Azi am scăpat mai rapid decât m-am așteptat, din fericire. Casc larg și îmi întind mușchii, privind geamul. O lună… o lună! Am programul umplut până peste cap, dar acum va fi solicitant. O să le ofer un interviu atât de prost încât să nu-și mai dorească nimeni să mă întrebe așa ceva.
Nu era vremea rea afară.
///
Aici locuiam împreună cu Alysha. Dintr-un oarecare motiv, m-am gândit că ar fi poate o alegere bună să vin azi aici, dar doar mă opresc în ușă. Privirea îmi alunecă spre o pereche masculină de încălțăminte, ceva ales cu prost gust și cu o culoare foarte stridentă. Nu-mi aparținea.
Las un oftat abia auzit să-mi părăsească buzele și ies afară.
Cred că mai bine nu veneam astăzi aici. Cred că mai bine nu veneam deloc neanunțat aici. Era mai bine așa.
///
— Poftim? Nu am chef de nimeni acum, murmur încă adormit.
Abia ce am fost trezit. Și încă de cine. De nimeni alta decât Milena. Se pare că regula de ora minimă 12 nu era încă suficientă, deoarece astăzi plănuisem să dorm bine merci, dar se pare că aveam primul interviu.
— Chris, ai jumătate de oră, îmi spune pe un ton ușor sever.
— Sau ce?
— Azi e încă cel mai ușor! Vor doar să-ți pună întrebări simple, oricum ești ocupat de la ora 1. Este vorba doar de o oră mai devreme.
— Vor? Nu am cerut eu să fie doar unul?
— O să fie doar unul. L-au trimis, dar te așteaptă pe tine deja.
Mă ridic la marginea patului și îmi trec degetele prin păr.
— Unde? Murmur pe jumătate mort.
Nu mai aveam puterea de a mă certa cu toți doar pentru niște interviuri stupide. Nu știu cine avea atât de puține de făcut și citesc așaarticole, dar se pare că existau suficienți oameni. Eram suficient de nervos și fără prezența lor.
— Se pare că-n centru. Nu trebuie să te duci în special la birou, puteți discuta și în ceva cafenea, dar va trebui să fiți atenți încât să fie mai confidențial.
— Oh doamne, numai bătăi de cap din partea voastră. După porcăria asta ce mai am de făcut?
Ea ezită puțin, timp în care eu mă ridic din pat și mă apropii de dulap, căutând fugitiv ceva cu care să mă îmbrac și să arăt cât de cât prezentabil.
— De discutat cu arhitecții, dar o să dureze puțin de asemenea, deoarece au doar câteva schițe de prezentat. Iar apoi cu team-ul de management, vor să îți prezinte ideile de promovare a proiectului. Asta ar putea dura mai mult, mai ales cu firea ta încăpățânată.
— Pot să am și eu o pauză de prânz? Nici mic dejunul nu l-am luat.
— Ai dormit până acum! Nu ai reușit să mănânci ceva?!
— Lasă-mă în pace, sunt extenuat.
Dacă ar fi fost în fața mea, probabil nu ar fi ezitat din a mă lovi cu ceva.
— Poți mânca în timpul interviului, am zis că nu este necesar în birou să te duci. Îți trimit adresele de la cele mai recomandate restaurante din împrejurimi unde să ai șansa de a discuta normal?
Mă strâmb.
— Pot găsi ceva și singur, nu am nevoie de tine. Tu în schimb asigură-te să chemi pe cineva să-mi facă curat acasă.
— La tine acasă sau acolo unde locuiești cu Alysha?
— Ce nu înțelegi din "acasă"? Gata, lasă-mă, trebuie să ies în curând.
— Pentru că-
Nu mai reușește să termine ce a avut de spus, deoarece îi închid telefonul. Casc larg și închid ușa de la dulap, aruncând telefonul pe pat și pornindu-mă înspre baie.
///
Parchez mașina în fața restaurantului, coborând din ea rapid. Îmi era o foame monstruoasă, mă simțeam de parcă nu am mai mâncat de o veșnicie, iar acum trebuia doar să-l găsesc pe reporterul ăla. Speram să nu-mi pună întrebări tâmpite.
Deși scria articole pentru un blog online, nu cred că fără întrebări tâmpite scăpam ușor.
Voiam doar să mănânc, nu mă interesa el anume. Nu o să-i răspund dacă spune ceva care nu este pe placul meu, dar știam că ăștia interpretează tăcerea după cum dracu vor ei.
Îmi lipesc degetele de frunte. De ce am acceptat oare? Nu am chef să-mi caut altă secretară pentru doi ani, dar nu însemna că trebuia să mă las ușor manipulat. Până acum nu acceptasem nimic de acest gen, de ce încă mai există oameni care insistă să obțină informație de la mine?
Intru în restaurant și-mi aleg o masă indiferent. Nu erau prea mulți oameni la ora aceasta, nu conta ce alegeam– nu avea nimeni să ne audă. Comand mâncare și îi scriu Milenei un mesaj despre locul unde mă aflam ca să-i poată spune tipului sau tipei care venea.
Îmi rezem bărbia în palmă și verific telefonul. Deja a ajuns o noutate de proporții mari că mi se vor lua interviuri, erau pline toate blogurile de bârfe.
"Wallace Christopher o să dezvăluie secretul averii sale!"
Da, secretul de a nu sta în telefon toată ziua și a citi așa tâmpenii. Ce prostie, îmi dau ochii peste cap și continui să glisez.
Și Twitter-ul îmi era plin cu întrebări la care oamenii se așteptau să răspund. Îmi lipesc fruntea de masă și iau o gură adâncă de aer. Nu îmi plăcea să răspund, eram frustrat. Aș fi dormit cu o oră mai mult dacă nu era acest interviu, complet minunat.
Ziua bună se cunoaște de dimineață se spune. Atunci ziua mea e deja oribilă.
— Bună dimineața, dvs sunteți Wallace? Aud o voce ușor cunoscută.
Minunat, deja a venit reporterul.
— Hai să terminăm mai repede, murmur abătut și îmi ridic capul de pe masă. Am o întâlnire cu arhitecții în mai puțin de o oră, casc și-mi întind mușchii.
Mă așez normal în scaun și îmi întorc privirea spre bărbatul de lângă mine. În momentul în care văd cine este în fața mea îngheț.
— Desigur, pentru prima zi nu o să vă suprasolicităm prea mult-
Se oprește și el în loc în momentul în care facem contact vizual, în timp ce încerca să se așeze la masă.
— Leo? Reușesc doar să îi pronunț numele.