A doua zi dimineața, Jessica se trezi cu o durere cumplită de cap. Coborî în bucătărie pentru a lua micul dejun împreună cu părinții ei, sau mai bine zis, cu noua lor formă. Se simțea ca și cum ar fi fost în spital ani de zile. Ar fi vrut cu disperare să meargă la casa bunicilor, dar știa că tatăl ei nu-i va da voie să plece, cel puțin nu acum.
"Bună dimineața, familie!" strigă Jessica veselă, încercând să-și ascundă neliniștea.
"Bună dimineața, draga noastră, cum te simți?" întrebă mama ei, Victoria, cu o notă de grijă în glas.
"Destul de bine. Abia ce m-am trezit, dar mă simt atât de obosită și încă mă doare capul... M-am lovit atât de rău? Că nu văd nicio vânătaie pe nicăieri," spuse Jessica, scărpinându-se ușor în cap, încercând să deslușească ce se întâmplase.
Tom, tatăl ei, aruncă o privire către Victoria, incert și îngrijorat.
"Nu ai cum să vezi vânătaia, pentru că te-ai lovit la ceafă. Zona aceea s-a mai dezumflat în spital, dar mai ai puțină durere. În câteva zile îți vei reveni," răspunse Victoria calm, mințind.
"Am înțeles, o să am răbdare. Dar știți la ce nu mai am răbdare?" zise Jessica cu un zâmbet pe buze.
"La ce anume?" întrebară cei doi, curioși.
"Să merg la lacul bunicilor. N-am mai fost de câteva zile și simt că o iau razna dacă nu merg cât de curând," spuse Jessica, mușcând dintr-o felie de pâine, cu o privire visătoare.
"Dacă asta te-ar face fericită acum, atunci după ce mâncăm te duc eu," îi răspunse tatăl ei, cu o privire caldă.
"Deci nu glumeai când ai spus că o să faci orice pentru mine de acum înainte," zâmbi Jessica.
După micul dejun, Jessica și tatăl său se urcară în mașină și porniră spre Marison. Ajunși acolo, Jessica sări imediat din mașină și alergă spre puntea de lângă lac. Se descălță și începu să-și plimbe picioarele prin apă. Era atât de caldă, iar ea simțea cum sufletul i se liniștește instantaneu.
"Tu ai făcut asta vreodată?" întrebă Jessica, privindu-l cu interes.
"Când eram copil, făceam asta în fiecare zi cu bunicul tău," răspunse Tom, cu o ușoară nostalgie în glas.
"Și acum de ce n-o mai faci?" întrebă Jessica, cu o curiozitate copilărească.
"Când un om se maturizează, nu mai simte nimic la fel și renunță la multe lucruri pe care le făcea în copilărie... Bucură-te de toate acestea cât timp mai poți. Eu am renunțat prea repede," răspunse pierdut în amintiri.
"Îți este dor de ei, nu-i așa?" întreabă ridicându-și privirea spre el.
"Mai mult decât orice pe lumea asta," spuse privind în gol spre lac. "Merg să mă mai plimb puțin, ia-ți cât timp ai nevoie."
Jessica rămase singură pe punte. Ridică fața spre cer și, cu o voce liniștită, spuse: "Sunt bine. Probabil v-ați făcut griji, dar voi îmi dați mereu puterea să lupt cu greutățile vieții. Ne vom revedea cândva, poate nu acum, dar într-o bună zi vom fi din nou împreună."
Transformarea Jessicăi dintr-o fetiță copilăroasă și aeriană într-o tânără serioasă și puternică era evidentă. Evenimentele recente o maturizaseră mult, iar ea simțea că acestea nu fuseseră decât o pregătire pentru încercările ce aveau să urmeze. Uneori, am putea crede că universul ne dorește suferința, dar de fapt, toate aceste provocări au un scop clar: să ne învețe și să ne facă mai puternici, pentru ca într-un final să primim ceea ce ne este cu adevărat destinat.