John și Comoara cutiilor Muzicale

Capitolul 1: Secretul

Știu, știu... unii veți spune că nu există comori sau hărți care duc la niște comori ascunse, sau că există dar nimeni nu a descoperit una, deci e imposibil de găsit o comoară, sau că nu a existat nici un pirat pe nume Barbă Neagră care a ascuns o comoara etc. , etc.
Mie nu îmi pasă ce spuneți voi. Știu doar că, după ce veți citi această carte, vă veți schimba radical părerea despre comori. Cum pot garanta acest lucru? Răspunsul e simplu. Cu o aventură de pomină, una nemaiauzită și plină de peripeții, mistere și emoții. O aventură care a început cum nu se poate mai bine. Într-o zi de școală, mai exact luni.
La ora 07:00, aprigul meu dușman, pe care îl știu din clasa întâi, alarma, răsuna la urechea mea pe noptieră. Încă adormit, am întins mâna, aducându-i dușmanul la tăcere. Ridicându-mă din pat, am început să mă îmbrac. Mi-am luat uniforma școlară, care consta în niște pantaloni gri, cu un sacou de aceeași culoare, o cămașă albă și o cravată roșie cu buline albe. Mi-am luat pantofii negri și mi i-am lustruit făcându-i să strălucească. Mirosul îmbietor al mic dejunului pregătit de Anna se răspândise în toată casa, dându-i ordin gurii mele să saliveze, exact așa cum îi dau eu ordin lui Junior să facă tumba. Am întrat în bucătărie și am zărit-o pe Anna, manevrând o spațială cu o iscusință de Bucătar-Chef:
- Bună dimineața, Anna! Ce avem în meniu în această dimineață frumoasă de luni?
- Bună, John! În această dimineață avem ochiuri, pastramă prăjită la tigaie și un ceai aromat de fructe de pădure. O porție pentru fiecare.
- Mmm! Dragă Anna, trebuie să recunosc că astăzi te-ai întrecut pe tine însăți.
- Dragă John, eu mereu fac progrese.
- Și vrei să spui că eu nu fac progrese, scumpă surioară?
- John, dacă mai ajungi o dată în detenție, mama nu va fi prea încântată. Și în plus, încă mai petreci timp cu bunicul.
- Anna, trebuie să recunoști că poveștile lui despre război sunt fascinante.
- Aici ai dreptate. Dar tot eu am note mai mari ca ale tale.
- Surioară, hai să nu uităm faptul că tu ești în clasa a șase-a, iar eu sunt în clasa a opt-a. Și să nu uităm nici faptul că eu în clasa a șase-a, mă descurcam puțin mai bine la ora de logică decât tine. Din păcate, asta e singura diferență.
- Bine, John. Ai câștigat.
Imediat după ce discuția noastră s-a încheiat, mama a intrat în bucătărie:
- Deci, copii. Sunteți gata de școală? A întrebat mama cu obișnuitul ei entuziasm și neschimbatul ei zâmbet pe chip.
- Desigur, mamă. Am răspuns eu încercând să dau uitării mica mea ciondaneala cu Anna.
- John, dacă te comporti bine azi la școală, v-om merge la bunicul.
- Serios? pot să îl iau și pe Junior? Te rog... Am întrebat eu cu ochii cât cepele și cu palmele lipite.
După ce mi-a analizat chipul câteva secunde, într-un final, mama a spus:
- Oh... dacă insiști... . A spus ea cu ochii ei albaștri-gălbioi plini de compasiune și un zâmbet liniștitor.
- Mulțumesc, mamă! Promit că nu te v-oi dezamăgi.