Printre noi

Prolog

Nu era bine... Nu era bine deloc.

Manipulase lucrurile pentru amuzamentul propriu și pentru ca mai apoi, să câștige o poziție favorabilă în Consiliu. Dar situația se complicase în asemenea măsură încât, acum, războiul bătea la porțile Regatului. Deocamdată nimeni nu știa că el era vinovat de întreaga încurcătură. Însă în momentul în care se afla, mare minune să fi scăpat cu capul pe umeri. Nici măcar statutul său special nu l-ar fi salvat. Pacea care dura de o mie de ani între seminții risca să se piardă. Și asta numai din cauza egocentrismului său.

Peste câteva ceasuri urmau să se întâlnească Zeii Supremi. Dacă nu se omorau între ei de îndată ce se vedeau și alegeau calea tratativelor, atunci s-ar fi aflat. Sau măcar ar fi bănuit cine era autorul zâzaniei între Lumi. Toată ura și dorința de răzbunare s-ar fi revărsat asupra sa. Și e lucru bine știut: din calea mâniei zeilor nu ai cum să te ferești.

Evident, trebuia să plece. Nu să fugă, nici să se ascundă, ci pentru a găsi o soluție. Acel gen de soluție salvatoare care îl scăpase din multe buclucuri pe care le pricinuise singur. De obicei, aceasta era prevăzută în planurile ce le ticluia atunci când se simțea plictisit. Alteori, apărea de nicăieri prin mijlocirea Fortunei. De acea dată, situația scăpase de sub control. Mai rău de-atât nici că se putea.

Și totuși, un licăr de speranță strălucea în depărtare. Mai precis, în cea mai îndepărtată dintre Lumi. Ce ironie! Printre progeniturile cele mai înapoiate, cele mai grosiere, să existe șansa de a îndrepta lucrurile? Printre acele ființe becisnice și umile să afle rezolvarea tuturor necazurilor? Probabil că nu, dar merita încercat.

Mișcându-se cu agilitate, se strecură afară din castel. O luă prin spatele cazarmei, pe poteca dintre stânci. Nu voia să folosească drumul principal pentru a nu fi zărit de ochi indiscreți. Și nici să se întâlnească cu vreun cunoscut care să îl fi luat la întrebări.

Ajunse la Portal mai repede decât se aștepta. Adrenalina îi amplificase graba de a părăsi ținuturile natale. Deja se auzeau clopotele bătând când o lumină roșiatică se ridică la orizont. Regatul se trezea devreme, pregătindu-se de oaspeți ca pentru o zi de sărbătoare. Numai că petrecerea se putea lesne transforma într-o baie de sânge dacă nu găsea rezolvarea.

Fără să realizeze măcar, trase o înjurătură pe înfundate pitulându-se după un bolovan de piatră. Păzitorul Portalului se ivi pe pod mai devreme ca de obicei. Se îndrepta cu pași întinși la întâlnirea din Sala Regală, acolo unde era și el așteptat să participe la discuțiile dinainte de sosirea aliaților. Planuri, strategii, secrete, așii din mânecă... Toate erau în zadar pentru că el era singurul care știa adevărul. Războiul era pierdut mai înainte de-a începe. Asta dacă nu descurca, tot singur, ițele intrigii la care croșetase cu sârg vreme de șase luni.

Intră în camera Portalului, atent să nu abată atenția Păzitorului, și porni mecanismul de activare a Găurii de Vierme. Detesta genul acesta de călătorie pentru că îi provoca la sosire o stare de confuzie și de greață. Cu cât destinația era mai îndepărtată, cu atât starea se prelungea, îi țiuiau urechile și avea privirea încețoșată. Iar el trebuia să ajungă în cel mai îndepărtat și afurisit loc cu putință. Un tărâm pe care nu îl vizitase de mai bine de un mileniu, când războaiele erau la ordinea zilei. Cum nici nu se mai interesase despre soarta acelor vite bipede, după cum obișnuia să le denumească, habar nu avea ce îl aștepta la capătul călătoriei. Dar își asumă riscul, ca unică opțiune de a-și salva poporul. Și-apoi, mai era și gâtul lui la mijloc...

Trase adânc aer în piept și aruncă o ultimă privire peste umăr. Culorile răsăritului învăluiau castelul într-un halou strălucitor. În primele ore ale dimineții, peisajul sugera calm și armonie, însă în atmosferă plutea tensiunea. Își dezlipi ochii de la casa părintească și se aruncă în culoarul energetic ce avea să îl teleporteze pe Pământ.