Alfa în derivă

Capitolul ➸ 14

-F*ck this shit song. Hohotele ei de râs se întorc ca fluxul purtate de ecou prin tot tunelul făcându-mi pielea de găină.  

-Hey! Protestez simtand bule de anxietate ridicandu-mi-se in stomac. Ma prefăcându că mă apropi de ea doar ca să o lovesc cu umărul în glumă și nu de frică. Acum pe bune, îi omora să pună niște becuri pe aici? Nu e ca și cum am raze X să văd pe întuneric. Cine sunt eu? Ciclop din X Men?

-Scuze... nu m-am putut abține. Scoate ea printre gurile de aer. În apărarea mea, o să ne cumpăr bilete la Ed Sheeran.

-Nu-mi trebuie. Tolkien a scris originalul diferit deși remake-ul lui Howard Shore e destul de bun.

-Te rog taci. Mă oprește ea din bâlbâială, cumva știind exact unde se află gura mea în bezna asta.

-Tot nu știu unde mergem. Nu mă mai pot abține și spun după alte 2 minute de mers ca o cârtiță.

-E clubul de noapte a lui Dorian. Azi e halloween așa că o să fie plin... stai pe aproape și nu vorbi prea mult până nu ajungem în zona VIP.

-Cine e Dorian? Întreb atentă să nu o calc pe picioare, curiozitatea mâncându-mă ca un țânțar.

-Tatăl meu vitreg și tatăl  natural al lui Șerban.

-Credeam că Andreea e mama voastră. Răspund repede, efectiv șocată la noua veste.

-E mama mea.

Deși logica îmi spune că toate știrile astea se leagă, genetica e o știință fixă până la urmă iar Andreea nu seamănă deloc cu Șerban, chiar îmi amintesc că am gândit asta prima oară când mi l-a prezentat în bibliotecă. Atunci când m-am făcut de cacao. Dar deși faptele spun dăă, ființă fără simțul observației, tot nu pot să-mi cred urechilor.

-Nu înțeleg, i-a spus 'fiule'.Evident că mi se părea oarecum ieșit din comun, nu mi-o puteam imagina pe Aura prezentându-mă drept fiica ei cea minunată în viața asta sau în oricare viață trecuta sau viitoare. 

-O să întelegi... cât mai curând ,sper. Vine răspunsul vag al Patriciei. Aș vrea să îi pot vedea fața acum mai mult ca niciodata.

-Asta înseamnă că mama lui Șerban l-a părăsit? Nu mă pot abține să întreb.

Dar răspunsul nu mi-a fost dat să îl aflu atunci, sunetul bass-ului făcându-mi urechile să țiuie și capul să svâcnească. Îl simțeam în mine.

Trăim ca niște regi. Gândesc cu o urma de... dezamagire (?) în momentul când dau ochii cu imaginea de față.

Cu gândul la cât de mult aș vrea să fiu acasă cu Charlie în brațe (acum și dialogurile monotone a lui Camil Petrescu sunau inedite și savuroase) mă mișc repede încercând pe cât posibil să evit contactul cu trupurile transpirate. E cumva pompatul aerului cu pumnul un sport underground?

Ghidată de mâna Patriciei care împingea practic membre afară din calea ei trimițând seturi de înjurături elaborate când cineva i se interpunea în cale, ne croim astfel drum prin marea de oameni.

Chiar mă simțeam ca și cum aș fi sub apă, ținându-mi respirația ca să nu mor și în același timp ochii larg deschiși să surprind tot. Luminile roșii care pâlpaiau neobosite îmi întârziuau reacțile așa că de multe ori dădeam peste dansatori. Scuzele mele se pierdeau irosite în van pentru că toți păreau deconectați de exterior și conectați în schimb la ritmul bass-ului. DJ-ul părea să fie singura persoană care contează în toată lumea. El se și afla la locul potrivit, deasupra camerei de unde părea că valurile de lumini vin cel mai intens.