Alfa în derivă

Capitolul ➸ 13

-Camera ta e un dezastru. Comentează el scurt, scuturând comic imaginea Patriciei din cap, uitându-se în jur alarmat ca și cum din dezordine ar putea apărea un monstru care să-l înghită. Îh. Serios tipule? Camera mea NU e chiar așa de monstruasă.

-Îh, toti suneti critici astăzi. Dramatizez lăsând cartea să-mi cadă pe genunchi din nou, în ritmul ăsta nu o să o termin în veci, Amin. Era normal să am vizitatori mai des de cât de obicei, nu mă deranja deloc doar că Richy era printre cei care veneau mai rar, Dee si Tony pe de altă parte erau la ordinea zilei lucru care o scotea din minți pe Patt. Îl detesta pe Dee mai mult decât restul populației umane, ceea ce era chiar uimitor.

-Chill blondy, am veznit sa te salvez. Face el semn cu bărbia către volumele răsfirate peste tot prin pat și pe podea. Îmi rotesc ochii la auzul spuselor sale, altul cu metafore care fac din cărți indezirabilul #1. Sau e asta o comparație?

-Mikael zice să te anunț că diseară vrea să te vadă la Lambs and Hounds costumată. I se adresează el prințesei care termină prima bucată din croissant îndesând mai mult de jumătate din restul patiseriei în gură și aruncând ambalajul pe jos.

-Al trebrui săn înfâlnim undva p la săpămâna, zice fata mestecând în același timp, viiș-oare. După ce înghite zgomotos și cu efort continuă să vorbească ca și cum nu ar fi observat fața îngrețoșată a verișorului ei, spune-i să nu o înțeleagă greșit, doar nu e vina lui că de fiecare dată când îl văd stările lui nevrtoice îmi amorțesc creierul.

-Eu sunt doar mesagerul, ridică roșcatul din umeri, renunțând de bună voie la discuția care probabil dacă va mai continua îl va face să dea afară orice ar fi mâncat în ultimele ore, așa că, tragând de blugii albaștrii în sus se așează lângă mine pe covor, sprijinindu-și spatele lat de patul mult prea mare ca să mă acopere pe mine dar nu destul de înalt ca să îi ascundă mai bine de jumătate din corp.

-Ce faci Camy, nu te-am văzut de mult?

Ridic cartea astfel încât el să poată citi titlul. Nu vreau sa recunosc dar Richy ma intimideaza.

-Nu știam că porți ochelari. Spune el nebăgând în seamă volumul subțire.

-Îi port doar la citit. Ating suprafața fina a ramelor negre dintre lentila dreaptă și cea stângă, împingând în același timp de ei ca să nu îmi mai alunece pe nas; Teoretic trebuia să îi port încontinuu, dar am decis de mult că dacă tot arătam ca un proiect eșuat în materie de genetică, vederea proastă poate fi suportată până când fac 18 ani și pot să fac operația aceea genială cu laser pe retină.

-Ai de gând să te închizi aici pentru tot restul săptămânii? Mă confruntă el.

Nu răspund nimic, cu siguranță nu va crede că nu l-am auzit, ar fi imposibil chiar dacă par să am auzul mai slab ca noi mei amici, fiind atât de aproape de el. Dar poate va înțelege mesajul nu chiar atât de criptic: să nu deschidă subiectul.

-Oricum nu pot sa merg. Simt nevoia să scuz nevrând să lungesc subiectul sau să explic absența mea la ultimele întâlniri de la cabana cu ponton de pe malul mării.

-Și de ce e asta? Continuă el deliberat să mă iscodeasca.

-Nu pot. Răspund încet privind printre rame la uriașul roscat ce ma urmarea amuzat de deasupra.

-De ce?

Îmi îngustez ochii renunțând în sfârșit la carte după ce citisem de 3 ori momentul când cedând psihic dându-și seama că Emilia nu-l iubește, George Ladima i-a scris o scrisoare în care-i cerea acesteia toate scrisorile înapoi. Tragic. Cartea asta e o pierdere de foi.