Păr roșu și ochi cenușii

Capitolul opt

— Tată, nu te voi dezamăgi. Ai încredere în mine. Oaspetele nostru se va simți foarte bine în compania mea.

Parcă domnișoara Baronvey, tânăra cu părul roșcat, era conștientă când mă aflam în preajma ei. Ceea ce părea să îi trezească un oarecare interes se rezumă mai mult la natură decât la cei din jurul ei. Pentru ea, ceilalți oameni păreau să nu conteze.

Când ne plimbam, găsea o mulțime de locuri în care să se oprească și să își dorească să citească. Atunci când inițiam o discuție despre vreme sau ce a mai făcut se concentra și mai mult pe florile din grădină decât pe ceea ce spuneam. În acele momente pline de tensiune, mă sileam să îmi păstrez cumpătul.

Odată ce nu mai stăteam unul lângă celălalt, puteam să-i admir talentul înnăscut în a călări și să mă simt invidios pentru libertatea pe care părea că ar fi avut-o în copilărie. Era mai bună decât un bărbat, iar priceperea, iscusința de care dădea dovadă, contrasta cu modul în care se purta când era împreună cu cineva.

Și eu obișnuiam să mă comport diferit în clipele mele de singurătate pe care le aveam în camera mea, acolo unde folosirea măștilor impuse de societate nu mai era obligatorie. Nimeni nu îmi căuta cusururi, în afară de tatăl meu adoptiv.

— Să nu faci prostia să îți scape printre degete, mă sfătuise acesta. Domnișoara Baronvey, trebuie să afirm, e foarte prețioasă.

Ultimul cuvânt reușise să îmi întoarcă privirea către el. Nu aș fi afirmat că o persoană e prețioasă, chiar dacă se dovedea a fi Regina Victoria.

— Tată, ce înseamnă pentru tine domnișoara Baronvey? De ce e așa de importantă? îl întrebasem, ridicând ușor din umeri.

O încordare a maxilarului îmi atrăsese atenția. Un zâmbet forțat mă determinase să mă uit pe geam. Bărbatul căruia eram obligat să îi spun tată stătea prost cu nervii. Ca să nu izbucnească din nimic, mă prefăceam că nu vorbisem.

— Vei vedea, fiule. Vei vedea, îmi decretase după un timp în care încercase să se calmeze, ducându-și mâinile făcute pumn la spate. 

***

Pe domnișoara Baronvey o însoțeau  ducesa și ducele de Coventry. Cei doi mi se păreau un cuplu normal. Dacă pe ea o mulțumea pianul, cel mai bun prieten al ducelui era băutura. Singura care atrăgea atenția era chiar Galeea. Aș fi vrut să merg la ea și să-i vorbesc, dar ceva mă îndemnase să rămân pe loc.

Îmi amintisem că țineam un pahar în mână și că nu luasem nicio înghițitură din el. Băusem o gură și îmi îndreptasem privirea către cei care îmi solicitaseră să le răspund la o întrebare pe care nu o auzisem.

Faptul că o văzusem cum călărește reușise să îmi schimbe impresia pe care mi-o făcusem despre ea. Asta nu însemna însă că îmi era dragă.

Vocea lui Lady Coventry acompaniase muzica pianului. Tot ea era cea care atinsese clapele ca pe o harpă a cărei corzi păruse să le ciupească cu o tandrețe neasemuită. În fiecare noapte ne surprindea cu câte un cântec nou și ne făcea să pășim mai în față ca să o putem vedea, nu numai asculta.

După reprezentație, condusesem grupul de trei persoane până în grădină, pentru a scăpa de aristocrații din salon. Voiam să iau o gură de aer proaspăt.

— Lady Coventry, permiteți-mi să vă spun că ați fost splendidă. Vocea dumneavoastră a fost ca o alinare pe timp de furtună.

Ducesa surâse cristalin și se înroși în obraji. Cu o mână îndreptată către inimă, îmi zise:

— Sunteți un gentleman. Vă mulțumesc pentru laudele aduse și pentru ospitalitate.

Domnișoara Baronvey se afla și ea lângă noi. Fusese tăcută pe tot parcursul serii. Nu o întrebasem nimic, cu toate că voiam să întreținem o discuție. Eram curios să îi aud părerile, deoarece, orice subiect pe care încercam să îl discut cu ea se termina în mai puțin de un minut.

— Sper că drăguței dumneavoastre oaspete i-a plăcut la fel de mult. Ne dorim – vorbeam și în numele tatălui meu – ca șederea dumneavoastră să fi fost una frumoasă.

— Va trebui să o întrebați pe ea. Soțului meu și mie ne-ar plăcea să ne plimbăm. Cum compania noastră nu este una potrivită pentru Galeea, cel mai bine ar fi să o lăsăm pe mâinile dumneavoastre, domnule Newburgh.

Ducele și ducesa de Coventry se înclinaseră și își continuaseră plimbarea.

— Domnișoară Baronvey, ați dori să ne plimbăm prin grădină?

Tânăra își ridicase privirea către mine. Părea nemulțumită, însă culoarea ochilor zicea altceva. Ca și când o mare de necazuri i-ar fi împovărat ochii, intensificându-i nuanța de castană coaptă.

Răspunsul pe care îl primisem de la ea mă luase pe nepregătite.

— Desigur, aș fi încântată, rostise acestea pe un ton vesel.

Nu după mult, mă trezisem că o țineam de braț și ne plimbam doar noi prin grădină. Nu mai auzeam pași în urma noastră. Ducele și ducesa plecaseră de multă vreme.

Străbătusem o dată aleile străjuite cu flori și trecusem pe lângă fântână, unde ne oprisem. Îmi adusese la cunoștință că suprafața apei o liniștea. Sclipirea ei dată de ,,lumina lunii" îi amintea adesea de momentele frumoase din copilărie.

— Mrs. Newburgh, trebuie să vă placă să fiți bogat sufletește.

Mă încruntasem ușor.

— Domnișoară Baronvey, dumneavoastră nu faceți parte din aceeași clasă socială?

Își lăsase capul într-o parte, ducându-și mâinile pe lângă corp.

— Desigur. Vedeți dumneavoastră, nu e vorba doar despre avere. Vă cunoașteți tatăl. Eu am rămas orfană.

Cuvintele ei cereau compătimire. Am înghițit cu putere în sec, dornic să nu par prea afectat de ce îmi mărturisea. Galeea obișnuia să mă trateze cu indiferență atunci când îmi vorbea, blocând orice frază care te-ar fi putut ajuta într-o discuție ca să fii politicos.

— Înțeleg cum vă simțiți.

Înainte de a continua, prezența înfricoșătoare a ducelui fusese de ajuns ca să mă oprească. Dacă aș fi fost copac, mi-aș fi plecat frunzele și aș fi prins rădăcini.