Rostirea tainei prin taină

Prolog

          Îmi trântise ușa în față, râzând vociferat în momentul în care continuase să alerge demonstrativ în față pe coridorul clar profilat din cauza scrisului roșu pe peretele din cărămidă sub un citat simplist "Limita nu este întotdeauna realitatea". O strigasem din toți plămânii mei, ea oricum avându-și atenția îndreptată spre ușa atelierului unchiului ei. Normal, cum sunt mai înalt, în momentul în care deschide ușa plină de adrenalină o și prind de încheietură. O privesc urât. E ipocrită când vrea. Cel din cameră deja avea privirea fixată spre ușă zâmbind lângă ceea ce făcea.

         Mă pot aștepta la orice. Navaeh este sub coaliție cu ea înșiși împotriva mea atunci când nu ne împărtășim tâmpeniile. Aș fi fost tentat să spun că se gândește la șantaj. Tata, în schimb, îi cunoștea tacticile de ani. Diferența dintre noi doi este că ei îi surâde ideea că se simte susținută chiar și dacă nu face cum trebuie. E mai capabilă, deși pe atunci se credea invincibilă în momente nepotrivite.

          — Navaeh nu știe ce spune, țipasem răspicat ridicându-mi mâinile în semn de predare.

         Am fost privit cu atenție din cauza reacției lui Navaeh la ceea ce spusesem. Am înghițit în sec prinvind cum încearca să mă bage în probleme.

        — Voiam să-l anunț pe unchi că ai fost ales subtitlul căpitanului echipei de tennis a liceului, dar dacă spui tu.

        De fapt, m-a ochit fumând cu colegii când mă cauta pentru a veni aici. Nu sunt expert pe subiect, însă scoteam fumul pe afară precum un profesionist – din punctul meu de vedere –. Nu cred că ea nu ar fi vrut să încerce măcar să fumeze când urma sa aibă 17, până la urmă.

          Mi-am dres glasul încă privind reticent spre expresia bărbatului. Încă mă aștept la orice de la Navaeh. El nu pare interesat însă. Zâmbește în trecere pentru a ridica ceva de jos, în schimb.

        Atelierul în care eram fusese extrem de luminos față de hol. Era spațios și teoretic un dezastru. Toate sculele se aflau pe jos sau pe mese, diferite lucruri inutile făcute de el puse pe rafturi, multe schițări, scrieri lungi, cărți și carnete împrăștiate, altele neatinse încă. Dimensiunea nu era atât de importanta în schimb, întrucât oricum nu aveai unde să calci. Și totuși, indiferent de câte credeam eu, tata îmi repeta mereu că dacă un lucru nu funcționează cum vrei tu, nu înseamnă ca este inutil. Probabil asta e una dintre lucrurile pe care un inventator și le spune pentru a evita rușinea eșecului.

          — Cred că ar trebuii să mă simt insultat, remarc ironic sprijinindu-mi spatele de ușa neagră a atelietului.

          Tata a fost întotdeauna o persoană pozitivă și capabilă să înteleagă multe dintre prostiile pe care le făceam amândoi. Tocmai această speranță din el l-a făcut să continue de când aveam nouă ani ceva la care continua să muncească – aproximativ 8 ani –. Ironia este că indiferent câți ani a depus pentru asta, nimic nu l-a facut să spună care e de fapt faza cu orice face el. Nu e o persoană cu atat de multe valori, însă perseverența asta a lui este una motivantă, deși nu îi ieșise încă. A băut pentru tâmpenia aia de mașinărie, apoi a stat ore întregi să continue ceea ce a început. Până la urmă, dacă Eristotene a putut măsura pămantul cu două bețe și o camilă, probabilitatea ca orice făcea tatăl meu să devină realitate era considerabilă.

        El râse neatent la mine sau Navaeh. Până la urmă, măcar nu s-a apropiat de mine să mă felicite, cum sunt obișnuit. Miros a fum rău de tot.

       — E aproape gata, afirmă convins, de parcă ar fi fost întrebat să spună ceva.

        Nu mi-am dat seama până atunci de ce ar avea forma de semi lună gigantă, partea cercuită fiind conturată până la pământ. Nici măcar nu fusese o formă total cercuită, ci plină de imperfecțiuni clare. Doar ceva de proporții mari.

        — Crează mașini mașinăria? întrebă Navs, umezindu-și buzele. Teleportează tone de bani aici? făcuse un pas înainte.

         Am clipit de trei ori pentru a îmi putea îndrepta atenția spre tata, care de această dată, ne-a spus că regula nu mai este valabilă. Regula era patru metrii distanță de orice muncă de a sa până nu ni se permite, deși la modul practic, am 17 ani, iar fata de lângă 16. Eu am mai avut oportunitatea de a mă apropia de această invenție și fără permisiune, fapt pentru care vara mea s-a revoltat de ceva ori. De această dată, însă, curiozitatea ei era vizibilă.

        Cum ar reacționa un copil căruia îi interziși ani de zile să se apropie de ceva ceva ce-și dorește? Asta e Navaeh, care imediat mai făcuse încă vreo 4 pași în față, cu grija asupra a unde calcă.

        — Noah! strigase numele meu, întorcându-se cu spatele pentru a mă privi. Fii atent aici, atinse semiluna îndreptată în jos "aproape gata" demonstrativ cu degetul.

         Am râs sonor după câteva secunde, când nu mă mai sprijineam de ușă. Mă apropiasem și eu de una dintre cele mai mari munci ale tatei, evitând să stau la mai puțin de un metru de el. Cea mai proastă mișcare ar fi fost să par suspect, motiv pentru care deja eram în spatele fetei.

         Mai făcuse câțiva pași în față, spre butoanele mașinăriei. Estimând ce avea să facă, și eu, și inventatorul mașinii pornisem să o oprim. Nu atinsese nici un unul dintre butoane, decât unul, înainte să o prind de încheietură.

          Brusc, lumina provenită dinspre aparat mă provocase să-i strâng protectiv încheietura lui Navaeh, știind că nu suntem în regulă.

          Acesta a fost momentul în care am descoperit că călătoria în timp este de fapt posibilă.