Oops! This image does not follow our content guidelines. To continue publishing, please remove it or upload a different image.
Priveam cerul de pe geamul autocarului în care mă aflam, mă îndreptam spre casă, stăteam chiar comod, însă somnul nu voia să mă viziteze...m-am cufundat în priveliştea de afară. Nu era o vreme prea bună, nu era soare pe cer, însă chiar dacă în unele părți ningea, în altele ploua, cerul rămânea în același loc, mă simțeam la un moment dat prinsă în el, încercam să-mi imaginez ce e dincolo de el, știu că sunt nori, iar mai apoi cer, dar mai sus.., oare doar acele straturi care fac trecerea spre cosmos? Cele care ne ard trupul... Hm, mă rog, eu îmi imaginam că sunt acolo sus, că sunt cuprinsă de un vid așa liniștitor, ați avut vreodată senzația că sunteți singura persoană din lume? Eu așa mă simțeam, și ce credeți..nu-mi era teamă de asta. Am deschis ochii și am revenit brusc la realitatea în care mă aflam. Aveam obrazul lipt de geamul rece și am rămas cu privirea spre cer. Credeți că m-am întristat? Nici gând, am simțit un zâmbet atat de imens pe chip, am zâmbit din tot sufletul. Știți de ce? Pentru că m-am rupt de lume pentru o clipă și am călătorit cu mintea acolo unde am vrut să fiu, deși fizic e imposibil. Da, m-am bucurat că am libertatea de a-mi imagina, de a-mi crea propriile imagini în minte deși nu am fost vreodată acolo. Nu știu dacă faceți și voi asta uneori, dar senzația e incredibilă când ai reacții fizice la ceea ce vezi fără a avea ochii deschiși, ci printr-o minimă concentrare. Mintea omului e incredibilă.
