Suflete pierdute

Mutarea- Pasul spre schimbare

Beatrice Rose lucrează ca și profesoară la o școală din centrul Bucureștiului. Tânăra, în vârstă de 26 de ani, cu chip angelic, este foarte ambițioasă. Își poartă trupul subțire printre băncile elevilor, pasul este apăsat, semn că își stăpânește bine trăirile. Mâinile fine și albe scriu pe tabla neagră, alunecând ușor. Ochii îi sunt mari și strălucitori, o singură privire îți ajunge la inimă. Vocea blândă, caldă, îți liniștesc toate emoțiile de dinaintea examenului. După multe săptămâni de pregătire, Beatrice își dă astăzi examenul, care fie îi va schimba viața, fie i-o va lăsa exact cum fusese până acum. Pregătită pentru orice fel de provocare, tânăra își susține examenul fără pic de emoții. Răspunsul i se va oferi abia peste o săptămână, așa că o să profite de fiecare zi alături de elevii săi, un sentiment de nostalgie o cuprinde în momentul în care se gândește că-și va lăsa o parte din inimă în această școală. Ar fi vrut să schimbe totul într-o secundă, însă e o decizie pe care o va accepta și îi va face față.
E ultima zi pe care o petrece în școală, își ia rămas bun de la fiecare clasă unde a predat, dar și de la colegii de serviciu. Îmi simt inima cât un purece, un nod în stomac care urcă și coboară creându-mi o stare de vomă. Să lași în urmă o parte din tine, să lași totul baltă după ani de muncă este greu. Însă să știi că ești apreciat, că toți își vor aminti cu drag de tine este un sentiment mult mai înălțător. Plutesc prin aer când mă gândesc la faptul că am fost fără să vreau un exemplu pentru cei din jurul meu. După nopți, ani de studiu, de straduință în care am încercat să dau tot ce e mai bun din mine, având senzația că munca nu-mi este apreciată; astăzi primesc aplauze, buchete de flori, scrisori și cuvinte de rămas bun. Astăzi am observat pentru prima dată că am lăsat o urmă în viața altora. Mă înălțam tot mai sus, ajunsă acasă am început să deschid sutele de scrisori. O ploaie torențială mi-a udat fața, scăldându-mi obrajii fierbinți. Un nou capitol din viața mea avea să-nceapă, însă voi păstra mereu aceste scrisori, care îmi vor aminti cât de apreciată am fost. Zilele au trecut foarte repede, un e-mail mi-a schimbat viața, total. Locul meu de muncă se mutase într-un sat, situat pe vârful muntelui, înconjurat de dealuri. Nu știam unde aveam să locuiesc, cum mă voi descurca, dacă mă voi adapta, nu știam nimic. Tot ce știam era că voi porni la drum cât mai repede și cu un bagaj, pe care îl voi face în cel mai scurt timp.
Ceasul mi-a sunat foarte devreme, l-am oprit și am mers în bucătărie să-mi fac un sendviș, fiindcă o foame irezistibilă mă cuprinse. Am privit pentru ultima dată orașul, coloana de mașini care se întindea în fața ferestrei mele. Poate că aglomerația aceasta îmi va lipsi cel mai puțin. M-am întors când un sunet s-a auzit în spatele meu, m-am îndreptat cu pași mici spre ușă. Era poștașul.
-Bună dimineața, doamnă Rose!
-Bună dimineața! Ce faceți? Cum este ziua dumneavoastră?
- De-abia ce am început... Am simțit tonul nervos din vocea sa, cautam o scuză, ba chiar îmi păruse rău că am întrebat. Dar, se anunță a fi bună! Am o scrisoare pentru dumneavoastră!
-Oh, vă mulțumesc! Am luat scrisoarea. De acum, nu o să îmi mai aduceți scrisorile aici.
-Da? Oarecum bucuros că l-am scutit de câteva sarcini, dar și plictisit, neinteresat.
-Da, mă voi muta, am adăugat mai mult pentru mine. Vă doresc o zi frumoasă și ușoară! Și mulțumesc încă o dată!
- Desigur! Mulțumesc! Se vedea că era morocănos în dimineața aceasta.
Am rămas preț de câteva secunde uitându-mă după el, apoi am închis ușa și m-am îndreptat spre telefon. Trebuia să-mi anunț familia că mă voi muta. După o conversație lungă cu mama mea, m-am așezat la masă și am luat în tihnă micul dejun. După ce am terminat de aranjat toate, l-am anunțat și pe proprietar că voi elibera apartamentul, apoi am urcat să-mi fac bagajul. Am împachetat tot, m-am uitat prin încăpere, avea să îmi lipsească această cameră și tot acest spațiu. Aveam impresia că pereții mă cheamă spre ei la îmbrățișare. I-am atins pentru ultima dată cu mâna, am închis ușa și am predat cheia.
- Vă doresc o călătorie minunată! Și mult succes!
-Vă mulțumesc, domnule Albert!
O îmbrățișare scurtă și o bătaie pe umăr. M-am urcat în mașină, am închis portiera și lacrimile m-au podit.
-Acum e acum! Hai, să mergem!
Când ești pregătit să faci o schimbare, nu uita să îți lași trecutul acolo unde îi este locul. Iar dacă simți că nu ești pregătit, abandonează puțin, până în momentul în care vei simți că poți să îți lași bucata aceea, pe care o târăști atâta după tine, acolo, undeva într-o cameră pe care nu vei fi tentat să o deschizi.