Iubind Întunericul |Finalizată|

Capitolul 25-Lucifer

          — Poți merge să o vezi, spune Adreass, ieșind din salonul lui Angel și scoțându-mă din gândurile proprii.

         Gânduri tot despre ea.

        Observ că Adress nu pare foarte fericit, pesemne că discuția cu blondina nu prea a mers cine știe cum.

       Inspir adânc, ca mai apoi să îmi dau gluga jos. Șeful lui Angel pare surprins, dar nu spune nimic.

        
       Împing ușor ușa, dar nu înainte de a ciocăni în aceasta.

        Dau de o Angel parcă ruptă de realitate. Rezemată de perna mare, stă în șezut, uitându-se pe fereastră. Pe față i se pot întrezări dârele lăsate de lacrimi, iar această imagine îmi atacă inima într-un mod teribil de neplăcut.

       — Ți-a ajuns atâta somn îngeraș? întreb pe un ton cât mai copilăros— cu vizibila dorință de a o înveseli—așezându-mă pe scaunul de lângă pat.

       — Ar fi fost mai bine dacă nu m-aș mai fi trezit, îmi răspunde ea, folosind tonul cel mai rece pe care l-am auzit vreodată de la ea.

        Replica sa îmi dă fiori pe șira spinării, dar nu fiori de plăcere sau extaz; ci de teamă și durere.

       ,,Ar fi fost mai bine dacă nu m-aș mai fi trezit''. Acest răspuns a durut mai tare ca acel cuțit nenorocit.

        Nu aș putea să îmi imaginez o viață fără Angel. Refuz să o fac. Până acum nu o suportam—de fapt asta pretindeam—dar acum mă simt total incomplet fără ea. Fără ochii ei oceanici. Fără pielea ei fină și albă. Fără zâmbetul ei hipnotizant. Fără buclele ei azuriu. Fără glasul ei blând. Fără ea...nu sunt eu.

        În timpul în care a fost inconștientă, am avut tăria să recunosc ceea ce refuzam cu ardoare.

      Am avut tăria să recunosc că o iubesc. Și la naiba! O iubesc așa de tare!

         — Te-ai lovit la cap? Cum dracu poți spune asta? o întreb când îmi dau seama că nu i-am mai spus nimic din cauza gândurilor.

         — Nu am spus nimic greșit, replică aceasta, nedeslipindu-și privirea de fereastră.

        Îi întorc privirea spre mine cu două degete, ca mai apoi să îi dau la o parte o șuviță creață și blondă de pe ochiul stâng. Pare surprinsă de gestul meu, mirarea citindu-se ușor din felul în care s-a încruntat.

         — Ba a fost foarte greșit, îi spun folosind cel mai calm ton pe care îl am la îndemână.

       Mă privește șocată, ca mai apoi să dea drumul lacrimilor care voiau probabil să evadeze demult.

         — La naiba Lucifer!  Ce am făcut așa de grav încât merit toate astea? De ce m-am înhăitat cu nemernicul ăla? La dracu! Sunt o mare idioată! spune ea printre lacrimi și începe să își lovească cu putere picioarele.

         — Angel! îi prind mâinile între ale mele și apoi o privesc de parcă sfârșitul lumii ar bate la ușă.

       O iau în brațe, iar ea deviează plânsul într-unul mai zgomotos.

         — Sunt invalidă Lucifer! spune ea, în timp ce rupe îmbrățișarea. Nu voi mai putea merge vreodată, continuă, iar tonul plin de durere pe care îl folosește, îmi creează un gol imens în stomac.

         — Cine ți-a spus asta? o întreb ștergându-i lacrimile cu dosul palmei drepte.

         — Am spus odată că am cinci ani, dar am glumit. Sunt aiurită, dar nu proastă Lucifer! Cu toate că tu poate ai altă părere.