Ange

Sufletul închisorii

     Tăcerea e deseori plină de strigăte. Se întâmplă uneori ca sufletul să zbiere în căutarea alinării în timp ce buzele rămân nemișcate și nici un sunet nu se desprinde de pe mască. Fiecare bătaie a inimii suferinde e un strigăt în abisul uitării în care mii de suflete zac în așteptare. În așteptare... și uitare. În așa momente, fiecare gând devine o umbră ce bântuie, o arătare diformă însă deseori dureros de conturată pentru a fi trecută cu vederea. Mulți însă se opresc la aparențe și nu văd sufletul. Sufletul... care uneori nu rămâne decât o amintire prăfuită într-un colț de inimă, un colț despre existența căruia nimeni nici nu a știut vreodată...
     Câte strigăte se ascund în dosul unei tăceri! Câte gemete ascunde o privire mută și tremurândă, doborâtă de boala uitării, privire amorțită și înțepenită... privire uitată și ea la rândul ei, și ignorată.
Istoria, care, fățarnică, ține minte doar privirile ridicate spre cer, privirile falnice și mândre; istoria, care, necinstită, laudă strigătele de victorie și izbucnirile fericite, uită acele mii de priviri tremurânde, martirice, coborâte spre pământ de frică, și acele tăceri pline de urlete în care deseori se ascunde ultima speranță a unui suflet muribund. Istoria zâmbește luminii, se scaldă în ea și se împodobește cu strălucirea-i celestă, ignoră însă umbra macabră și murdară, și o îngroapă în uitare, tratând-o cu nepăsare și repulsie. Fără umbră însă, lumina nu ar mai fi ce este.
     Fiecare poate privi lumina. Chiar și cei orbi o disting, vag, dar totuși diferit de întuneric. Mulți însă au frică de tenebre.
°°°
     Pe suprafața rece al cerului nocturn, în absența lunii și a stelelor puteai cu greu distinge conturul macabru al închisorii. Funebră și mândră, aceasta părea să ascundă de privirile tuturor ceea ce oricum nimeni nu vedea. Geloasă, clădirea închisorii părea că încearcă să sufoce existențele ce ii fuseseră încredințate, și, ca de marmură, rece și dură, înăbușea, cu ajutorul pereților săi impenetrabili, strigătele ce răsunau dinăuntru. Efort inutil. Nimeni nu trecea pe alături pentru a-i surprinde crimele, nimeni nu se afla acolo pentru a-i condamna faptele. În acea noapte de iarnă, mai crudă și mai friguroasă ca în anii precedenți, nimeni nu se aventura să iasă din casă.
Cerul părea la fel de negru ca sufletul închisorii. Înăuntru, la fel ca și afară, aceleași gemete: înăuntru, gemete omenești, strigăte înăbușite spre ceruri; afară, geamătul frenetic al vântului de iarnă, răspuns crud și negare dinspre ceruri.
     Nimeni nu poate spune cu exactitate care dintre cele două priveliști era mai neagră: noaptea, rece și furtunoasă, sau închisoarea, mută și funebră. În dosul ușii de fier de la intrare, zăbrelită și zăvorâtă, se deschidea un tunel întunecat, umed și murdar. Pe dreapta și pe stânga, mii de uși de fier încuiate. Deasupra și dedesubt, celule. Sute și mii de celule, locuite de mii și milioane de spirite, bântuite de un număr infinit de strigăte și tăceri, și doar de un singur gând: lipsa de libertate.
     Ni s-ar putea reproșa: sunt criminali! De ce îți pasă?
Dar oare toți? Nimeni nu poate citi în conștiința umană, nimeni nu are dreptul să judece.
     Istoria zâmbește luminii, zâmbește legii și le zâmbește criminalilor pedepsiți. Istoria însă tace despre acele mii de suflete nevinovate, martirice care, cu conștiința curată, au fost aruncați în abis și uitați.
Ceea ce istoricii au refuzat să scrie pe hârtie a fost scris în piatră, zgâriat cu unghiile în pereți, cioplit cu dinții în nămol, desenat cu sânge pe metal. Ceea ce istoricii au refuzat să recunoască a fost zbierat milenii întregi în subteran, șoptit la urechi surde de către muribunzi și înghițit cu lacrimi și praf.
     În acea noapte de iarnă, întunecată și lipsită de lumina lunii, puteai cu greu citi pe pereții închisorii. Era însă suficient să treci cu mâna peste suprafața acestora ca să dezvălui urma lăsată de trecut asupra pietrei. Dacă însă te încumetai să aprinzi o lumânare, această stea a Domnului, lumină aducătoare de speranță, profanată de locul mizer peste care își răspândea strălucirea, ai fi putut vedea ceea ce istoria, rușinată de crimele sale, încearcă să ascundă.
Inscripții zgâriate pe pereți, desene fără contur, pete întunecate fără nume, ultime cuvinte de adio spre lumea pe care o părăseau, jurăminte de dragoste și răzbunare. Fiecare piatră păstra, adânc penetrat în măruntaiele sale, gândul unui nefericit, ultimul său strigăt sau un licăr de speranță.
     Disperarea umană își găsea definiția pe acei pereți roși de vreme și lacrimi. Dar disperarea nu vine niciodată singură. Aceasta, la fel ca orice existenta pe această lume falsă, are două fețe și mai multe măști. Disperarea nu era singura care popula acest edificiu funest, mormânt deschis și viu a milioane de spirite bântuite.
     Speranța își făcea și ea uneori apariția între acești pereții reci și măcinați de mucegai, doar că nu în forma în care toți obișnuiesc să și-o închipuie,nu, nici pe departe. În basme speranța poartă coroană aurie pe cap și rochie albă de catifea, are sufletul liber și trandafiri împletiți într-un păr magnific de bucle aurii, dansând sub o melodie veselă pe un câmp deschis, mângâiat de lumina soarelui.
     Speranța care lumina pereții acestei închisori se deosebea de celelalte speranțe întâlnite până atunci in povești, aceasta acea părul negru, ochii profunzi, privirea tristă și melancolică, deseori înlăcrimată; ea nu cânta melodii vesele sub ploaia de raze a soarelui, buzele sale rămâneau nemișcate și privirea deseori țintuită în depărtare, fapt care nu o făcea mai puțin speranță. Această speranță cânta melodii melancolice la vioară la miez de noapte, își plimba pasul sacadat și lent, liber pe coridoarele închisorii, brăzdând macabrul edificiu în lung și-n lat, fredonându-și recviemul. În fiecare seară, aproape de miezul nopții, gemetele amuțeau în așteptare, lacrimile secau pentru un moment, pentru a-și relua cursul mai cu abundență de la primele acorduri de vioară ce răsunau în liniștea întunecată a nopții, și fiecare închidea ochii și visa la lumină, la soare, la cer și la aer de munte. În acest cântec de vioară ce părea că răsună de undeva din cele mai întunecate străfunduri ale închisorii fiecare auzea cuvintele de consolare de care avea nevoie la moment sufletul său, fiecare găsea basmul potrivit adâncimii rănilor sale...
     În acea noapte de iarnă în care se ridică cortina asupra închisorii, liniștea cea mai profundă domnea asupra acelor pereții de marmură, reci si respingători, iar miezul nopții se apropia cu pași lenți și sacadați, vrând parcă să dea mărturie eternității de care era impregnată fiecare piatră si fiecare suflet.
     Afară, o furtună nebună de zăpadă cutremura bătrâna închisoare din temelii, furioasă și surdă. Focul din sfeșnicele ce atârnau pe pereți fusese stâns de vânt, și peste tot domnea un întuneric profund. Din când în când doar, un suspin dureros măsura timpul, pentru a se pierde în profunzimile tenebroase ale eternității, fără a primi alt raspuns decât ecoul, surd și repetat cu o durere încă și mai profundă.
     În sfârșit, un ceas depărtat bătu miezul nopții, și fiecare inimă bătu la unison cu ceasul. Fiecare bătaie fu repetată cu fidelitate, transmisă în șoaptă din celulă în celulă, până în cele mai adânci străfunduri ale închisorii. Chiar și atunci când ultima bătaie răsună în depărtare, abia auzită, prima bătaie încă persista în fiecare suflet.
     O liniște forțată și plină de credință urmă celei de-a douăsprezecea lovitură de-a ceasului, și toți tăcută în așteptate.
     Atunci, când ultimul sunet se pierdu în noapte, și întunericul învălui totul cu plasa sa de nepătruns, un sunet divin, neomenesc, pătrunzător, se ridică solemn din străfunduri, părând că vine de undeva de sub pământ, o muzică de îngeri răsunând în iad. Muzica de vioară, fidelă, se apropia, vibrantă și crescândă, de fiecare suflet încătușat, desfăcea cu o sforțare lanțurile, izbea nestingherită ușile de metal în lături și se ridica, asemenea unei făpturi divine, spre ceruri. Chiar și furtuna părea că se potolise, îmbunată de acordurile line ale muzicii, și asculta la geamurile zăbrelite tremurul ușor al vioarei singuratice.