Undeva în anul 5812, pe o planetă numită Ptolmeika, situată în inelele mijlocii ale Căii Lactee, o planetă destinată cercetării în domeniile fizicii, în special fizicii cuantice, unde umanitatea speră să găsească noi surse de combustibili cât și surse noi de alimentare electrica, datorită faptului suprapopulării galaxiei actuale, Calea Lactee. După o expansiune grăbită și lupte teritoriale între state, triburi , clanuri și pirați, resursele au început să se consume, încetul cu încetul, iar până la realizarea acestui lucru, omenirea, producea în masă tot ce putea, de la niște simple clădiri, mașini, produse de uz la întregi metropole, flote de mașini, crucișătoare și cargoboturi interplanetare. Totul era dus la extrem, absolut totul, stilul de viață al oamenilor din super aglomeratele planete, căci multe dintre ele nu mai aveau un petec liber. Acolo oamenii urmăreau tot ce era în vogă tot ce era nou, nu conta dacă era inovator sau ceva atrăgător, apărea ceva nou, lumea cumpăra, obiectele vechi, unele, erau reciclate, refolosite pentru piese noi, dar în ignoranță oamenilor, le lăsau sau le pierdeau în diferite locuri, mai nimeni nu se sinchisea să le recicleze, androizii, programați parcă într-o grabă maniacă de a scoate ceva pe străzi să curețe gunoiul lăsat în urmă de pasul omului.
Întorcându-ne la Ptolmeika, această planetă a cercetării și a cunoașterii, deținea o vastă sursă de tehnologie, inventată și testată de locuitorii planetei. Aici clasele sociale nu erau împărțite între săraci și bogați, aici erau împărțite între oamenii de știință, poziționați in topul clasamentului, urmați de asistenți, apoi de studenți și cei mai de jos clasați sunt oamenii de rând, oamenii care munceau practic, munca de jos, fiind și cei mai puțin respectați.
Cu bune, cu rele, facem parte din aceeași societate și nu era rar când oamenii de știință coborau în cartierele înghesuite să adune " voluntari " pentru testele lor, din care primeai suficienți bani încât să trăiești o viață decentă, în urma unui singur experiment. Poate sună tentant dar există o proporție de 50-50, 50 la sută să mori, 50 la sută să ieși cu diferite dizabilități, fizice, mentale sau ambele.
Povestea mea începe când în urma unor încăierări au izbucnit mai multe incendii în cartierul în care trăiam. Fiind cartiere foarte înguste, etajate , pline de materiale inflamabile, cârpe, cartoane, haine agățate la uscat, lucruri de genul. Familia mea tatăl meu, mama, și cei doi frați mai mari ai mei ,au fost prinși în incendiu, eu venind de la muncă, de la o mică turnătorie. Noi ca și comunitate, ne-am reconstruit locuințele, dar nu m-am mai putut reconstrui pe mine, putut fii la fel, am pierdut absolut tot, nu familie, ambiție, vise...
Într-o zi, oamenii de știință au venit într-un număr mare să recruteze voluntari. Am fost uimit cum cu câtă disperare încercau să aducă voluntari, dar fără nici un folos. Am fost singurul din acea zi, care s-a oferit voluntar. Despre experiment, n-am auzit foarte multe, a fost o explicație generică pentru cât trebuia să fac. Au dezvoltat o poartă , către alte dimensiuni, alte realități, locuri poate neexplorate, din care, desigur, puteau stoarce de resurse tot ce le stătea în cale.
Ajuns în fața porții, am descoperit leșuri de animale, de la șoareci la câini și păsări, toate aveau în comun un lucru, o rană. Arată ca și când ar fi avut loc o mică explozie fatală, dar am înțeles. Camerele de supraveghere, împreună cu semnalul și cablurile de transmitere, reacționau cu portalul. Acești oameni de știință aveau nevoie de cineva sau ceva, să intre prin portal și să le descrie ce exista dincolo de aceasta. Un om de știință , cu o voce caldă îmi spunea:
- Stai liniștit ne-am asigurat că materialele textile de orice fel, chiar și materia organică, are undă verde, poți merge liniștit.
-Ah, super, practic sunt câinele care marchează teritoriul, nu?
- Aș spune mai de grabă că ești un vultur ce veghează pentru noi!
- Da, mulțumesc, asta chiar mă face să mă simt mai în "siguranță"!
Chiar dacă în momentul ăla nu prea conta pentru cineva dacă trăiesc sau nu, dar măcar lăsam impresia că încă vreau să mă bucur de viață.
-La semnalul meu, intri în portal! Ai la dispoziție 5 ore până se închide portalul, consumul de curent supra încarcă sistemul și nu putem garanta că se va deschide în același loc!
- Bine, bine, mă grăbesc!
- La 3, fugi! 1, 2, 3!
În momentul în care am trecut prin portal și am deschis ochii am început să lăcrimez, nu am putut crede ce am văzut în fața ochilor mei...
