contorsiune de sine

°

poeții
ar trebui să aibă aripi
să amestece mierea din ceai
cu o bucată de sfoară
și să râdă râdă ningă
în ea
la fel de dulce
cu acel zâmbet de
ne-vedem-când-se-va-termina-lacrima-știu-că-doare-să-strigi-să-strigi-să-ningi
și să îți șteargă clipa
atât de pierdută
cu umărul palmei
(n-ai observat cumva că
atunci când cerul tău te sfârșește
îți sprijinești lumea pe mâini?)
și să zâmbească apoi
din nou și din nou și din nou
creând din fisurile de artă
corăbioare
și inecându-le
in soare
(cafea)
fii-viață-fii-viață-fii-viață, mai știi?
de fiecare dată când
bulele de șoaptă
ajungeau la fund
și atingeau reveria
clipoceau
cred
pentru că erau încă vii
atât de vii
că le simțeau
bruma pe buze
ploua în ele
atunci
sper
dar
un poet
race
când poezia lui
moare
la fel ca acele bule
de claviculă
in sfoară
și timpul pe care încerci sa îl ții
sub pernă
să nu alerge de tine
atât de aproape aproape departe
so totuși
un poet râde-râde-ninge
deși
după zâmbetul său
se ascunde furtuna.