Iubind Întunericul |Finalizată|

Capitolul 19-Angel

     Toți amicii lui încep să râdă, iar clienții își îndreaptă privirile asupra noastră.

       — Uite ce e Mateo: aveți chef să mâncați ceva sau doar să mă călcați pe nervi? Astăzi chiar nu mă simt în stare să mă lupt cu prostia voastră peste medie, îi replic deja enervată până peste cap de comportamentul neadecvat al acestor inculți și depășiți mintal.

      — Vai, ce să vezi! Îngerașul și-a cam luat zborul. Ai grijă să nu îți taie cineva aripile, spune Newt, iar eu doar îl privesc nepăsătoare.

       — Vreți să comandați ceva sau pot pleca? spun deja pregătită să fac cale întoarsă, înainte de a izbucni în plâns din cauza nervilor, a stresului sau a oboselii.

        — Da scumpete, pe tine, replică din nou cu aceeași aroganță de neclintit prostănacul de Mateo. Pe lângă asta, ar merge și niște beri, continuă el, iar eu răsuflu ușurată că le-am putut lua comanda.
       
       Mă întorc imediat pe călcâie și înaintez spre bucătărie. Nici măcar nu i-am întrebat pe ceilalți ce vor. Probabil tot asta, deoarece a comandat Newt. Ei consideră că berea le alimentează bărbăția sau că le mărește orgoliul, dar de fapt, în opinia mea, doar le scade demnitatea și le încețoșează gândirea— care și așa este cam rătăcită. Oricum nu prea îmi pasă. Până la urmă cine sunt eu să judec?

      Nici eu nu sunt perfectă. Probabil nimeni nu e. Asta îi face pe toți speciali în felul lor, iar lucrul ăsta nu e neapărat rău.

       Eu, spre exemplu, uneori mă simt vulnerabilă. Mă simt pe punctul de a claca. De a pune stop. De a termina toată prefăcătoria asta cu ,,fata zâmbăreață". De a termina cu trucul universal numit ,,viață". În unele momente nici nu mai realizez ce fac. Pur și simplu mă trezesc întinsă pe podea, cu ochii umflați, cu pumnii vineți și cu o durere de cap înțepătoare.

      Cel mai sigur, este prea exagerat, dar m-am gândit —nu doar o dată— cum ar fi dacă aș lua niște pastile ce stau prăfuite pe rafturile dulăpiorului și dacă le-aș înghiți. Posibil la început să mă simt mai eliberată. Mai bine. Până la urmă, viața nu mi-a dat decât palme. Plecarea tatei, moartea mamei, boala Anastasiei, conflictele cu Giuseppe și toate astea pe capul meu.

      Doar eu pot ști cât de greu e să spui că ești bine, dar tu să simți că arzi în interior. Că mori încetul cu încetul. Că te sufoci. Eu asta fac încă de când ne-a părăsit tata. Încă de când a murit mama. Pentru ce tot m-am luptat? De ce tot m-am strufocat? De ce am plâns noaptea din cauza durerilor fizice provocate de posturile de muncă și ziua mă prefăceam că zâmbesc neobosită?

     Pentru ea. Pentru zâna cu ochii asemenea mie. Pentru ființa căreia i-aș putea da viața mea fără a clipi. Dacă aș putea să îi schimb acum destinul aș face-o. Aș face pact și cu diavolul însuși dacă aș ști că o poate salva. Mi-aș da viața la schimbul vieții sale. Până la urmă ea este centrul vieții mele. Centrul universului meu. Motivul pentru care eu încă mă trezesc dimineața. Pentru care încă lupt. Pentru care mai zâmbesc uneori sincer.  Pentru care respir. Cu siguranță, la început m-aș simți bine, dar apoi, când o voi vedea cum se chinuie singură, îmi va părea extrem rău și mă va durea tare, iar gândul ăsta mă oprește în a trece de linia subțire dintre cele două lumi.

     
      — Angel? Ești bine? mă scoate Adreass din gândurile cele mai profunde.

       — Da. Iartă-mă. Doar mă gândeam.
 
       — Nu-i nimic. Du-te și servește-i pe băieții de la masa 23. Așteaptă de ceva timp.