M-am regăsit în noi

1

  Stăteam și-l urmăream tăcută cum doarme. Fața lui liniștită din timpul somnului, ochii închiși cu pleoape grele și mina relaxata. Număram inconștient inspirațiile și expirațiile adânci, ritmul lor cadențat îmi oferea inconștient o stare fragilă de echilibru. Sunetul lor îmi confirma faptul că nu sunt singură, că într-adevăr, după mult timp, împărțeam patul cu cineva. Cu cineva de sex opus.

 Un străin. Aveam în patul meu un străin. Ei, nu chiar un "străin" în deplinătatea termenului, dar nici prea departe de înțelesul lui semantic nu eram. Dușman nu-mi era - adică, eram aproape sigură că nu avea să mă sugrume în somn, zic aproape pentru că nu se știe niciodată, nu? Uneori nici în noi înșine nu ne putem încrede și ce eram noi? Un aproape străin și o aproape străină împărțind un pat, patul meu, o camera, camera mea, alimentându-ne din același aer în care plutea aroma grea a parfumurilor mele de toamnă târzie, a nenumăratelor cărți vechi salvate de la anticariat, a cremelor, a pudrei de obraz , a balsamului de rufe, a respirațiilor mele de om treaz și a oftaturilor lui arare, calde și inocente care răzbăteau răzlețe din lumea viselor. Aerul meu și al lui. Aerul nostru. Mai pot fi considerați doi oameni care împart același aer intim străini? 

  Cum de sfârșisem aici, mă întrebam, fără a mă chinui prea tare în a-mi da un răspuns?.. Să fim aici și acum, dragii mei! Chiar dacă "aiciul" meu era puțin neobișnuit. Neobișnuit pentru mine, cel puțin. Pentru un om care ținea la intimitatea lui aproape la fel de mult ca la propria viață, iar ce, din universul fizic, e mai intim decât casa ta?  Aici. Nu pe o bancă în parc, discutând aprins filosofia oamenilor beți, după o noapte lungă de dans și alcool la clubul rock din oraș. Nu la un cinema non-stop, sărutându-ne cu foamea pe care doar necunoscutul și dorința deopotriva le știu stârni. Nu într-o încăpere obscură de hotel, pentru a face sex, doar ca a doua zi fiecare să plece în treaba lui cu aceleași probleme personale, cu aceleași frământări care ne-au făcut să ne pierdem capul și chiloții în primul rând! Dar, desigur, mai liniștiți și mai împăcați din punct de vedere fizic, fără a ne mai vorbi vreodată... Nu... Sărisem peste toate aceste locuri, oprindu-ne aici, în camera mea, pentru a dormi. Eu cu un somn cu intermitențe, bruscat în mod crud de coșmaruri, tu cu un somn adânc și tihnit. Păream doi copii prinși în corpuri de adulți, jucându-se de-a viața. Ușor timizi în avântul frustrărilor noastre recurente, ușor reticenți, dar nu chiar, prinși undeva la mijlocul dintre două lumi diametral opuse: cea a pasiunii lipsite de inhibiții și cea a prevenției austere, lipsite de ornamente gratuite și plină de sentimente paranoide. Ambii ușor prea învățați și prea maturi - oare? -pentru a mai putea fi considerați încă copii, chiar și dacă nu am fi avut corpurile astea, corpurile noastre. Corpul unui bărbat care doarme profund și corpul unei femei care-l veghează cu grijă. Doi copii cu apucături de adulți, ca toți adulții lumii, adulții care inca mai au suflu.