nu

nu.
nu exist.
nu respir.
nu am șoapte în păr
și timp în timp
și ochi în clipe.
nu am scoarță de stejar între sprâncene și nu am genele pe podea
risipite ca un uragan care nu încape în palme
nu-încape-nu-încape-sunt-prea-aprilie-mai-decembrie-ca-să-am-palmele-reci-și-să-te-pot-ține-în-mâini
nu am niciun schelet de lumină între dinți și în colțul ochiului și buzele mi se usucă de la atâtea ne-negații și ne-puncte și ne-hiperbole
pentru că nu sunt destul de magie-artă-vulcani-solstițiu-antebraț
ca să fiu demnă de cerul pe care îl răsucesc între degete și cu care îți gravez citatele unor filozofi morți pe retină
dar nu.
nu.
nu.
nu respir
nu exist și nu alerg pe marginea unei prăpastii de nume.
nu.
sunt doar eu.
și o n-u-ntă de aprilie, pentru ca nu știu sa iubesc
așa cum distrugi tu și nu știu sa vorbesc așa cum taci tu
iar asta înseamnă timp
să exiști fără sa exiști și sa zbori lovindu-te cu capul de perete pana nu ajungi la miezul clipelor
pentru că nu
nu am destulă eu în mijlocul pupilei și destulă dragoste în cimitirul mucegait pe care îl numești suflet
dar exist.
și sunt prea moartă-luminoasă pentru tine
chiar de sunt singura care te poate iubi așa
pseudo-alizee cum ești
si chiciură
si ne-șoaptă.
sunt singura
care chiar există.