Păr roșu și ochi cenușii

Capitolul trei

       Îndată mi-am luat picioarele la sănătoasa și am bătut la verișoara mea. Camera ei era la sfârșitul holului, pe dreapta.

       — Intră! a părut să răsune până la mine și mai departe.

       Am făcut întocmai, înghițind puternic în sec și am prins-o pe verișoara mea chiar în momentul când s-a aplecat să își ia o rochie din cufăr.

       Fusta simplă, albă, atrăgea prin strălucirea materialului. Era bumbac satinat, mi-am dat seama mai târziu. În mijloc, în loc de nasturi, avea fundițe aplicate până undeva între claviculă și sâni. Același accesoriu îi era prins și pe mâneci, imediat după încheietură.

       Vârsta de unsprezece ani era singurul lucru care trăda faptul că avea să o poarte la șaisprezece ani, căci era o rochie de bal, nepotrivită pentru mese sau ieșirile noastre din casă în grădină și până la mama unchiului.

       — Of, Galeea! Cât mai am până voi ajunge să o port. Cred că voi și uita de ea până atunci! a exclamat Lissandra și a dus mâna dreaptă la frunte, lăsând mai apoi rochia pe pat.

       Se vedea. Juca teatru. Dar asta era pasiunea ei. Lissandrei îi plăcea să exagereze, și atunci țin minte că a reușit să mă facă să cred că are dreptate.

       — Poate că ai dreptate, am intervenit eu gânditoare.

       Verișoara mea și-a întors capul și mi-a zâmbit, venind mai aproape.

       — Galeea! mi-a rostit numele cu entuziasm și m-a luat de braț. Vino! Vino să îți arăt ceva, a continuat și m-am lăsat condusă până la fereastră.

       Mi-am întors capul într-o parte și m-am uitat fix în ochii ei.

       — Ce e, Liss? Ce e? adoptând un ton obosit și venindu-mi să casc.

       Oboseala adunată pe drumul de o zi își spunea cuvântul.

       Ea a venit un pas mai în față, m-a apucat cu o mână de mijloc și a încercat să mă tragă spre geam.

       — Uită-te la câine. Te rog! mi-a cerut.

       Am oftat și am privit pe geam.

       — Un câine? am întrebat. Ce ar face un animal fără stăpân aici?

       Uitatul pe fereastră mi-a lăsat o expresie de surprindere și de confuzie pe chip. Se afla în grădina noastră un om străin. Era un bărbat îmbrăcat în costum cenușiu, care trăgea de o sfoară groasă legată la gâtul unui câine negru. Animalul părea că îl trăgea, la rândul lui, pe om.

       — Cine e? m-am încruntat eu.

       Lissandra a dat ușor din umeri.

       — Nu știu. Nu l-am mai văzut până acum pe proprietatea noastră.

       Realitatea m-a izbit din plin și am simțit un fior de spaimă, coborând pe șira spinării.

       Ne-am grăbit să ajungem la ușă ca să o deschidem. Am pus degetele pe clanță și ne-am trezit cu o Renee, camerista Lissandrei, care a făcut o plecăciune stângace și repezită.

       — Domnișoară, Lady Cassandra și Ducele de Baronvey vă așteaptă jos, în salon. Aveți un musafir și vi se cere să fiți prezentă.

       Lissandra a zâmbit timid și m-a strâns de mână. Gestul ei mi-a spus tot ce trebuia să știu. Că îi era frică. Că nu știa cum să își păstreze calmul. Că bărbatul reprezenta un intrus în casa noastră.