Alfa în derivă

Capitolul ➸ 9

În timp ce eu am o dezbatere aprinsă cu propria-mi conștiință cu privire la sănătatea mea mentală din ce în ce mai șubredă, ceva în viziunea periferică îmi captează atenția. Nici nu stiu ce e aia periferic dar in fine, e acolo, in coada ochiului.

O păpușă goth toată fizze, cu brațele tatuate stil nu am muncit o zi în viața mea, cu un bust vizibil și de pe Marte, se cațără plină de zel în poala lui Șerban care stătea cu picioarele de o parte și de alta a motocicletei sale argintii înconjurat de anturajul său obișnuit, practic călăridnu-l în fața școlii în care mă îndoiesc că învață. Șerban își dă jos casca demonstrând din nou cât de mult îi pasă de freza pe care fata oricum o răvășește complet împletinu-și degeteșe în pletele întunecate ale ELEVULUI. Accentuez mental substantivul comun ce desemneaza o persoana ce nu a implinit inca varsta legala! Niște fluierături se aud din depărtare, facandu-ma sa ma reconcentrez asupra scenei scoase din 'orgie 101', de la gașca sa de psihopați anunțându-mă că poate n-ar mai trebui să mă holbez doar că nu pot să-mi dezlipesc privirea. Știam că iubirea e oarbă dar sincer, cu o fața ca a lui, chiar aș uita tot ce știu.

Cu un rânjet necreștin, Serban își izbește buzele de locul unde ar trebui să fie gura fetei, sugând viața din ea.

-Chiar trebuie să fi atât de sexy, Mikael? Miaună hiena cu o voce incredibil de inspidă.

-Fetițo. Înțelege că eu nu încerc să fiu sexy, sexy încercă să fie eu. 

-Wow. Câtă gramatică. Șoptesc sub barba și pot să jur că atât Șerban cât și amicii săi au auzit.

Cu inima bătându-mi cu 200km/h (destul de ciudat din moment ce, simultan, simțeam cum o hergelie de Frizoni flămânzi călcau în picioare rămășițele ei) îmi fac drum spre intrarea în cel de-al 7lea cerc al Iadului (alias: intrarea in scoala) unde un grup eleve mai mici erau aplecate asupra unei genți purpurii sclipitoare.

-Armani e deja de domeniul trecutului, spune o roșcată pe care nu am mai văzut-o prin școală înainte, ați văzut cine face reclamă la Dior mai nou!? JLAW!! Chițăie fata entuziasmată, fără să mai aștepte un răspuns de la colegele ei care toate arătau ca și cum prietena lor a descoperit leacul pentru Ebola.

-Wow asta e atât de super! E ultimul lucru pe care îl aud înainte să închid ușa și să mă îndrept pe holurile horcăind de elevi spre dulapul meu localizat în aripa de est a Iadului. 

În ora de română profa ne pune un film de scurt metraj realizat de un fost elev de-al ei despre Shakespeare (mai mult durează perezentarea despre participarea ei directă în evoluția regizorului dar aia e). Sfârșim prin a pierde toată ora de română cu un filmuleț de 15 minute si nu ma auzi plangandu-ma.

Sunt intr-o dispozitie relativ mai buna insa  nu mai știu cum am ajuns la celălalte ore. Chiar nu am nici cea mai vagă idee cum am reușit să îmi târăsc ghipsul după mine pe scări spre laboratoare și cabinete o dimineață întreagă. 

Mă simt pur și simplu... deconectată. Ca și cum ceva ar fi complet, dar complet nelalocul lui în interiorul meu și acel ceva nu permite funcționarea mea normală. Genul unei epave dacă vrei. Una mai mare ca Titanicul. (aveau loc amândoi apropo, pe nenorocita aia de scândură, dar noo, ugh, o analiză amănunțită cu tema de ce Titanicul nu are sens e ultima picătură spre paharul nebuniei, sincer).

Cumva ajung la bibleotecă și cu toate îndemnurile Andreei, care repeta întruna că o să sune un doctor, mă întind pe canapeaua maro din piele pe care obișnuiau să fie fel de fel de foi, acte și documente pe care mă îndoiesc că până și frumoasa bibleotecară le mai știa de cap, deși se jura că are totul sub control.