Inimile noastre bat în același ritm || Volumul 1

Capitolul 1 "Lasă țigara jos"

 

CU O SĂPTĂMÂNĂ ÎNAINTE

O nouă zi de liceu, de fapt prima din clasa a 10-a, nu mai sunt o boboacă. Ce-i drept anul trecut n-a fost unul tocmai rău cu excepția câtorva note și medii și a primului meu iubit care ce să vezi e și cu mine în clasă, relația noastră a durat mai puțin de o săptămână, iar ceea ce încă mă deranjază cel mai mult e că m-a părăsit în cel mai josnic mod. Acum voi o să ziceți că printr-un mesaj, o păi era bine dacă era așa, dar nu. Domnul mare și tare a hotărât să nu mai vorbească deloc cu mine. Un nesimțit!

Prima zi nu-i mare lucru. Poate doar colegi noi care ce să spun: nu mă interesează. 

—Hei Van, mă îmbrățișază strâns scumpa mea prietenă.

—Hei Amanda, ce dor mi-a fost de tine! Zic îmbrățișând-o la fel de strâns.

—Ai auzit noile vești? Mă întreabă cu un entuziasm prea ridicat prntru prima de zi din noul an școlar.

—Nu, ce mai e acum? Să nu-mi spui că măresc vacanțele? Spun eu ironică și aproape că-mi dau ochii peste cap la ea.

—La noi în școală se mută un băiat!

—Așa, și? La noi în școală se mută mulți băieți, dau eu din umeri nepăsătoare.

—Nu e orice băiat e Leon Santiago, un bogătan de 17 ani.

—Și ce treabă am eu cu el? E mai mare, o să stea numai cu popularii și în plus cred că e un îngâmfat care nu bagă pe nimeni în seamă, spun nepăsătoare și-mi trec mâna prin păr. Îmi tot venea o șuviță în ochi.

–Măcar l-ai văzut? Tu știi cum arată?Spune ea holbându-se la mine visătoare.

—Nu, nu l-am văzut și nu te mai holba la mine ca la mașini străine, o scutur de umăr ca să-și revină din visare.

Restul zilei este plictisitoare, am ascultat discursul directorului și după ne-am dus fiecare la clasă lui. Diriga ne-a dat cărțile și apoi am plecat acasă.

Peste trei zile 

Mă trezesc de dimineață și îmi fac rutina, mă îmbrac într-un maiou negru simplu, iar peste nelipsita cămașă bleu, care de fapt e uniformă noastră, a celor de la Sf. Valentin, căreia îi suflec mânecile până la cot și o las desfăcută legâd-o jos. O pereche de jeanși mulați albăstrii spre negru și o pereche de converși negrii. Machiajuul simplu, iar părul pe spate.Îmi iau geanta și plec.

Prima ora este de franceză, nu suport limbile străine le urăsc, tocmai de asta m-am dus pe profil de mate-info. Cursul trece îngrozitor de încet, iar când în sfârșit se termină îmi pun geanta pe unmă și-mi iau manualul de franceză în brațe. Nu-mi place că Amanda nu este în grupă cu mine la limbi străine.

Mă îndrept spre scări pentru a urca la clasa la care am următoarele ore, când mă trezesc pe jos la propriu cu un specimen de băiat care fie vorba între noi nu arată rău.

—Dă-te jos de pe mine, namilă! Urlu la el, etalându-mi minunata voce.

—O, haide știu că-ți place acolo,râde pe un ton pervers.

—Ți-am zis să te dai. Mă strivești. Și nu-mi place, mă răstesc. De unde am atâta curaj?

Se dă jos de pe mine și mă ajută să mă ridic.

—În sfârșit, zic dându-mi ochii peste cap.

—Hai, știu că ți-a plăcut! Eu sunt

—Da, da știu, un arogat! Îl întrerup pe individul ăsta blondin plin de aroganțe.

—O, joci dur!

—Asta nu-i nimic,spun privindu-l triumfător.

—Știi ce păpușă,deja mă calci pe nervi.

—Oh, și cine ești tu de nu te pot călca pe nervi?

–Tu chiar nu ști cine sunt?

—Nu și nu-mi pasă. Arogantule! Trec pe lângă el și urc scârile.

În capul scărilor stătea Amanda, prietena mea care cel mai propabil auzise tot și era îngrijorată dacă o să fiu bătută de o gloată de golani din cauza gurii mele mari.

—Ai înnebunit? Cum să te iei cu el în gură?

—Lasă-mă, Ama, nu-mi pasă cine e el.

—Mai știi că ți-am zis de un tip băgat care s-a mutat la noi în Sf.V.?

—Da...stai puțin el e Leon Santiago?

—În persoană. Ai avut noroc era în toane bune altfel te-ar fi făcut să plângi.

—Mai termină! L-am făcut din două vorbe. Spun eu încrezătoare.

—Asta e prietena mea. Acum hai că avem fizică.

ÎN PREZENT

Fugeam cât de tare puteam nu mai suportam, încă o ceartă a părinților mei în care sunt la mijloc, m-am săturat să fiu la mijloc. Lacrimile își făceau apariția ușor, ușor pe obrajii mei roșiatici, alergam dar nu știam unde, eram prea amețită de la atâtea țipete ca să mai știu. Abia după câteva secunde bune realizez că mă îndrept spre liceu. Probabil înstinctul sau obișnuința zilnică de a mă îndrepta spre locul ăla. Mă opresc la un magazin, îmi șterg lacrimile și cumpăr o țigară și un pachet de chibrituri.

Eu nu fumez și nici nu avem de gând s-o fac până acum, dar nu mai pot am ajuns la limită. Cearta de azi le-a întrecut pe toate.

Stau pe un trotuar puțin mai încolo de intrarea în liceu. Se vedea pe chipul meu că plânsesem, încă avem ochii înlăcrimați. Clipeam des în speranța de a mă liniști, dar în zadar, nu puteam s-o fac, îmi era  imposibil.

Stau deja de câteva minute pe trotuarul încins de soare. Ceasul era în jur de șase după-amiaza încă nu se întunecase dar presupun că nici mult nu mai e, poate o oră jumate, două.

Scot țigara din buzunarul hanoracului meu împreună cu chibriturile. 

Sfârâitul atingerii batului pe marginea cutiei mă face să tresar pentru o secundă, dar îmi revin imediat ce văd cum frumosul băț începe să ardă. Eram fascinată de acea luminiță minusculă, o priveam insistent încât nici nu mai clipeam, lacrimile mi se uscaseră pe față.

Flacără ajunsese aprope la sfârșit, așa că duc țigarea aprope de ea aprinzând-o și lăsând rămășițele bățului de chibrit să cadă jos în secunda în care flacăra mi-a atins pielea degetului.

Mă uit la țigară și o apropii de gură. În momentul în care vreu să să trag din ea, o voce răsună lângă mine.

—Lasă țigara jos!