Au(gust) zilele

Un bilet doar dus

De ce oare trebuie să mă trezesc așa devreme mereu ?! A da... că n-am învățat și trebuie să merg la muncă — vorbele mamei. Mă ridic din pat buimac,nu-mi găsesc decât o șosetă,dau să-mi trag pantalonii și observ că i-am luat invers , iar cămașa parcă a trecut printr-un război azi-noapte. Nu mai mănânc nimic , o să-mi cumpăr ceva de la magazin , cafeaua e gata , dar e prea fierbinte și nu am timp să aștept. Ies din casă în sfârșit și îmi dau seama că am uitat cheile... Asta e , sper doar să fie cineva acasă când mă întorc.

Eu sunt cel cu Linkuri Din Cartier , am ochii verzi — știu , știu , niciodată să nu-i crezi ; nu am nume , dar poți să-mi spui LDC , am 24 de ani și locuiesc în Londra de 2 ani. Părinții mei sunt oameni simpli,deci am copilărit frumos , la casă. Gadget-urile mele preferate au fost mingea,bicicleta,sania și undița cu care mergeam aproape zilnic pe baltă. Am făcut multe prostii în toți anii aceștia , dar spre surprinderea tuturor , nu regret nimic. Pentru că am învățat foarte multe lucruri importante după care mi-am format caracterul. Poate că azi nu eram aici dacă lucrurile ar fi stat în altă ordine. Să nu regreți ce ai făcut , să regreți ce n-ai făcut la momentul oportun.

Merg pe jos de acasă până la muncă pentru că e foarte aproape , circa 10 minute. În drumul meu întâlnesc tot felul de tipuri de oameni și îmi place să-i studiez pe fiecare în parte , să încerc să-mi dau seama cum și-au început ziua și ce gândesc. Pe multe fețe observ dezamăgirea pe care o am și eu în momentul acesta , că a sunat iar alarma , dar sunt mulți însă , care au un zâmbet izbitor de zici că au câștigat la loterie.
Ajung la muncă , mă pontez și mă apuc de treabă în ritmul melcului. Apropo , lucrez la un hotel și mă ocup mai mult cu recepția mărfurilor necesare. Un job ok , dar uneori foarte stresant și epuizant , mai ales când ai manageri "drăguți".
- Bună dimineața , LDC! Ce faci , ești ok?
- Bună dimineața , Katia! Da , sunt ok... doar că nu pot ține ochii deschiși , am nevoie de niște scobitori ...
- (râde) lasă că îți vin curierii imediat și îți revii. Hai , o zi bună să ai!
Îi mulțumesc , îi urez la fel și îmi văd în continuare de treabă. Curierii vin , aduc , ridică și pleacă, telefonul sună în prostie , sunt managerii "drăguți" de care ziceam mai devreme. Du-te acolo , vino-ncoace și tot așa până la pauza de masă.
Mă duc repede să-mi cumpăr ceva , iar în timp ce mănânc , navighez pe internet , verific care e activitatea pe paginile mele. Nu știe nimeni cine sunt , încotro o să duc totul sau dacă îmi voi arăta fața vreodată. Am ales să fiu un anonim ca oamenii să se poată concentra doar pe ceea ce scriu , să mă urmărească pentru asta , nu pentru aspect.
După pauza de masă am de așezat pe etaje tot ce am primit , iar înainte să termin programul , trebuie să mă asigur că totul e în ordine.

Cum în Londra sunt 4 anotimpuri într-o oră,după programul de lucru nu fac mai nimic afară. Închis între patru pereți , cu ploaia care-mi cântă în geam , încep să-mi aduc aminte de cum era înainte să ajung aici , de foști prieteni , de foste iubite , de tot ce astăzi este la trecut.
În Iași am fost genul de tip retras pe care doar muzica îl înțelegea , stăteam mereu în ultima bancă și scriam versuri despre tot ce mă înconjura la momentul respectiv. Am cochetat cu hip-hop-ul 7 ani , încă am piesele de atunci în laptop și mai nou , am început să colecționez casete audio de la marii artiști ai anilor 90 și nu numai,care m-au înspirat în tot acest timp. Tot în acel oraș am învățat să sărut pentru prima dată , tot acolo mi-au tremurat genunchii după ce le-am băgat vecinilor laserul în casă noaptea , tot acolo am învățat să duc flori la întâlniri și tot acolo am învățat să zâmbesc , dar și să plâng.

Prin viața mea n-au trecut foarte multe femei , dar cele care au trecut , au lăsat în urmă întrebări fără răspuns și nopți prea lungi cu alcool pe canapea. N-am făcut niciodată drame sentimentale , mereu am căutat să mă ridic în liniște și să-mi văd de drum pentru că totul se întâmplă cu un scop. Aș vrea acum să ne întoarcem în timp , undeva prin vara anului 2010 și să fiți martori atunci când îi vorbesc EI.

Când ne-am cunoscut,era august,cea mai fierbinte lună din an. Acel parc retras , acea bancă , oare își mai aduce aminte ? De fapt , n-are cum să nu-și aducă aminte pentru că acolo ne-am îndrăgostit , acolo ne-am sărutat și acolo ne-am promis multe.

Bia a fost prima mea iubită. Era mai mică decât mine cu 2 ani. Relația noastră a ținut doar vreo 3 luni , dar pentru mine a însemnat enorm. A fost prima fată în fața căreia m-am deschis cu adevărat , cu care am făcut tot fără inhibiții. Era o fată relativ cuminte , dar totuși ușor rebelă , nu prea asculta de nimeni din jur , era matură și purta cu ea mereu un aer de mister care aprindea în oricine dorința de a o cunoaște mai bine. Abia ieșită dintr-o relație , abia mutată în cartier , nu avea pe nimeni în afară de sora mea. Așa am ajuns să o cunosc.

Eram mereu prin cartier , în căutare de noi ocupații și anturaje , iar atunci când o vedeam , mi se lumina fața cu totul , urechile se înroșeau , pupilele se măreau și transpiram la fel ca marele Cotabiță.
- Bună , ce faceți ? — spun eu pe un glas ușor tremurat. LDC , încântat!
- Bună , eu sunt Bia , încântată! Uite bine , ne plimbăm că am amorțit pe bancă. Voi ? — vorbea așa dulce că era imposibil să nu-ți fie dragă.
- Nici noi nu știm... Putem rămâne cu voi ? Asta dacă nu vă deranjăm.
- (râde) Desigur,bine ați venit în grup !
Era atât de frumoasă , atât de finuță și atât de elegantă în gesturi încât m-a fermecat cu totul din prima secundă , iar tot ce îmi amintesc e că am ajuns într-un parc , lumina era difuză , iar ea se juca cu glonțul pe care-l purtam la gât , în timp ce mă întreba câți ani am , care sunt planurile de viitor , dacă sunt cu cineva , ce-mi place să fac și cum sunt ca om în viața de zi cu zi. După fiecare răspuns , mai mult timid , îi adresam acel "tu?" și "dar ție?" . Îmi răspundea calm și exact , la fel ca o mamă.
- Hai să ne plimbăm că se lasă răcoare, dar înainte aș vrea să-mi dai mie lanțul pe care îl porți. — cu o mișcare l-a și desfăcut , iar cu alta l-a și pus la gâtul ei.
- Vrei să mă porți cu tine? — am întrebat mirat.
- Da,de ce? Nu pot? Se supără cineva?
- A,nu... să-l porți cu plăcere atunci! — nici nu știam ce să spun,știam doar că acel copil din mine începe să se îndrăgostească!
Cum mergeam noi pe strada pustie,când mă lua de mână,când mă pișca,când se lăsa cu capul pe umărul meu... Îi răspundeam cu aceeași monedă de fiecare dată. Vedeam în ochii ei fericirea și liniștea de care aveam nevoie. Dar era devreme să-i spun ceva legat de asta... am zis să nu pic de pămpălău și să nu mă arunc așa.
La un moment dat , parcă am vrut să ne spunem ceva în același timp , ne-am întors unul spre celălalt , privirile ni s-au intersectat , eram pur și simplu față-n față , la câțiva centimetri de a ne săruta. Dar în momentul acela.... a sunat telefonul. Era mama ei care o chema acasă pentru că deja se făcu-se târziu. Ușor dezamăgit că am fost întrerupți , am căzut de acord și cu ceilalți să o conducem pe Bia până la scară.
Când am ajuns acolo , ne-am luat la revedere pe rând , m-am întors și am dat să plec atunci când am văzut-o pășind în scara de bloc. Era în siguranță. N-am apucat să fac trei pași că o aud:
- LDC , LDC! Vino puțin , te rog , că am uitat să-ți dau ceva!
Mi-am trecut încă o dată mâna prin păr (pentru mine e un tic deja) și m-am pornit spre ea , dar nu înainte să-mi pun zeci de întrebări despre ce ar putea fi. Când am ajuns lângă ușă , m-a tras cu o mișcare înăutru și m-a sărutat. Nu mai știam nici cum mă cheamă , nici câte degete are un om la o mână , nici dacă trăiesc sau am murit și acum gust din Rai. Mi-a strecurat în buzunar un bilețel , s-a întors și a alergat ușor pe scări lăsându-mă acolo lipit de peretele rece , care acum mi se părea fierbinte.
Am ieșit din scară parcă îmbătat de parfumul și de dulceața buzelor ei. Bineînțeles că au început toți să mă întrebe ce a vrut , ce mi-a dat , ce s-a întâmplat în scară , iar după au început să mă tachineze observând cum îmi lucesc ochii. Nu ziceam nimic , doar mergeam a lene cu un zâmbet tâmpit pe față. Nu am deschis bilețelul până acasă. M-am schimbat , mi-am pus muzică , am deschis laptopul , m-am așezat în pat și am început să privesc acea bucățică ruptă de servețel care de mișca la fel ca aripile unui fluture din cauza vibrației boxelor. Aveam emoții să-l citesc , dar curiozitatea mă apăsa tot mai tare cu fiecare sunet scos de ceasul din perete.