Alfa în derivă

Capitolul ➸ 7

Dar de ce un băiat ca el s-ar și uita la cineva ca mine. Nu merit... 

Atunci spune-mi de ce e aici? Șoptește o voce din capul meu.

Momentul e spulberat de un doctor tanar, în halat alb ce intra in salon, examinand o radiografie. Probabil e un interm. Presupun că radiografia era a mea pentru că în momentul următor se întoarce și spune pe un ton formal purtând o expresie gravă.

-Trebuie pus în ghips imediat. 

-O să doară? Întreb așezându-mi posteriorul pe pat ca să nu mai trebuiască să mă sprijin de Șerban, inghițând un hohot de durere în momentul când mi-am mișcat piciorul. 

-Când o să îți pun osul la loc, da. Ceva din privirea mea îl face să continue. Dacă aș putea să îți dau ceva să îți treacă ți-aș da, dar nu s-a inventat încă nici-un medicament ca să lipească oasele la loc. Apreciez că a fost sincer așa că dau din cap și mă ridic, sprijinându-mă cu o mână de pat și cealaltă ținând-o plată pe picior ca și cum aș putea să îmi alung durerea singură.

-A nu-i nimic atunci, pot să rezist. Buni mereu zice că parcă sunt făcută din oțel. Imi rididc bratul exponandu-mi bicepsii inexistenti. As vrea sa fac chestia aia cu ridicatul suncii ce atarna acolo ca sa para ca sunt culturista dar ceva imi spune ca m-as face de ras imprastiindu-ma pe jos.

-Ce fată curajoasăăăă... unde mergeți, domnisoara, aici trebuie să operăm?

Să ce?!!  

-Ce crezi că faci, blondo? Mâna rece, la fel ca și felul lui de a fi, mă oprește să ies din salon ca ultimul laș al planetei. Luke Skywalker ar fi atât de dezamăgit, el a avut întreaga mână tăiată... nu un amărât de os rupt la picior.

-Mă duc acasă, ce ți se pare că fac? Și numele meu e Camelia. Articulez enervata. C A M E L I A, serios, nu e așa de greu. Spun mai civilizată, asta ca să nu fac ceva extrem cum ar fi să sar la gâtul lui și să îl strangulez cu proprile-mi mâini. Ce îi e lui unde mă duc eu sau orice altceva legat de persoana mea. Lui nu îi pasă de nimeni și de nimic. Asta imi e clar acum.

-Nu poți să mergi acasă. Ai piciorul rupt.

You don't say... Ce m-a dat de gol? Expresia de agonie sau modul ciudat în care merg?

-Dă-mi drumul, Șerban. Îl avertizez mimând modul rece și distant pe care îl folosește el mereu.

-Eu o să vă las singuri... mă întorc cu doctorul Gavrilescu. Vocea halatului alb rupe tensiunea care părea că crește și mai mult. Puteam să o simt prin piele, pe sub hanoracu portocaliu de lana. Chiar trebuie pus în ghips domnișoară, îmi pare rău. Spune omul îmbrăcat în alb al cărui nume nu îl cunosc înainte să iasă pe ușă și să se facă nevăzut.

-Ai pe cineva pe care vrei să suni?

-Nu. Evit să îl privesc în ochi. De ce nu pleacă pur si simplu. Aș vrea să îl întreb dar dupa poate chiar ar pleca si nu sunt sigura ca imi permit un alt soc emotional in situatia asta.

-Fetiță dragă, nu poți pleca cu piciorul rupt. 

-Ce crede cineva care nu știe cine e Doctor Who nu e important pentru mine. Răspund repede ca să nu bag înțelesuri care nu sunt în faptul că mi-a spus fată dragă.

-Tu înțelegi că ce ai tu e grav? O fractură cominutivă, adică osul tău s-a fragmentat în mai multe segmente. Dacă nu îl tratezi acum atunci riști să se infecteze și ghici cine nu o să mai vadă sezonul nu știu cât din Doctor What? Stai să îți dau un indiciu: e mică, blondă și vorbește mult si prost.