Păr roșu și ochi cenușii

Capitolul unu

        Nu am dormit în noaptea aceea. Am făcut rugăciuni însă, mulțumindu-I Lui Dumnezeu că îmi asculta dorințele.

        Odată cu ivirea zorilor, păsările s-au pus pe ciripit. Am ieșit din cameră chiar atunci, străbătând o bucățică de hol, și am coborât scările, mai mult fugind decât pășind

        Un gând mi-a tulburat mintea, întorcându-mă pe călcâie. Nu am așteptat. Am zbughit-o numaidecât în camera Lissandrei pentru a-mi risipi grijile, fiindcă presupuneam că avea să știe cum să mă ajute, considerând-o sora mea mai mare.

        Ajunsă la ușă ei, am respirat profund, mi-am făcut curaj și am bătut numai o dată.

        — Intră! a răzbătut un glăscior subțire din interiorul odăii.

        Auzindu-i glasul de după cadrul din lemn de cireș, am prins curaj și m-am înfățișat înaintea ei.

        Era atât de frumoasă! Buclele șatene atârnau deasupra jurnalului, iar mâinile catifelate, care aveau încheieturi subțiri, umpleau paginile albe cu mina de creion. Picioarele lungi și le adusese la piept, iar spatele era lipit de un perete. Întoarcerea mea pe călcâie a fost cea care a reușit să o întrerupă din a-și isprăvi portretul.

        — Galeea! Așteaptă! a început să strige Lissandra în spatele meu îndată ce m-am întors. A sărit din colțul ei preferat  – odinioară pregătit cu perne pe care le împrăștiase prin odaie – ca să mă întâmpine.

        Încă de mică s-a obișnuit să doarmă fără o pernă sub cap, și de aceea nu le suporta nici atunci, la vârsta de unsprezece ani.

        M-am întors cu fața la ea și i-am zis următoarele, zâmbind timid și folosind un ton mai trist decât în mod firesc:

        — Îmi pare rău că te-am deranjat, i-am mărturisit, având capul plecat și mâinile împreunate în față.

        Lissandra s-a apropiat de mine.

        — Nu ai de ce, a încercat ea să mă binedispună cu un zâmbet dulce.

        După ce s-a oprit în fața mea, m-a îmbrățișat strâns.

        — Tu vei fi mereu persoana pe care o voi ajuta oricând, cu orice, a adăugat apoi, iar ceva din vocea ei m-a îndreptățit să îi dau întru totul dreptate.

        Gestul în sine m-a surprins în vreme ce cuvintele m-au făcut să lăcrimez. În loc de vorbe, prin faptul că i-am răspuns la îmbrățișare, am vrut să îi arăt că am cea mai bună prietenă, iar că alta mai bună nu mai există și nici nu va mai exista în această lume.

        Nu mai știu cât am stat așa pe umărul verișoarei mele, dar îmi aduc aminte ce am auzit: o poruncă strigată, urmată de un nechezat puternic de cal.

        Ne-am desprins repede din îmbrățișare și am ajuns la fereastră, cu greu, în momentul în care fantasticile ființe s-au oprit, fornăind pe nări și dându-și capetele pe spate.

        Din pricina plânsului, nu deslușeam chipul persoanei care ar putea să se afle în trăsură, dar eram în stare să simt bucuria ce a cuprins-o pe Lissandra. Eram capabilă să aștern pe chipu-mi creol un zâmbet și să îmi îmbălsămez sufletul cu același sentiment pe care îl încerca câteodată buna mea prietenă și totodată verișoară.

        — Mamă! Adică, Lady Cassandra, s-a corectat aceasta. E tata! Tata! tata! tata! a exclamat Liss încontinuu, dând haotic din brațe.