Încă o dimineață.
Deschide telefonul. Nimic nou sub soare. Deschide aplicația instagram și verifică fiecare postare ca și cum ar citi ziarul.
„Atâția oameni fericiți. Atâția oameni care se distrează. Uite și un cuplu. Ce pisică drăguță! Alt cuplu. Ce bine arată Elena! A postat Beyonce! Încă un cuplu."
Derulează printre postări ca și cum ar aștepta ceva. Sau postarea cuiva. Dar știe că nu are cum. Doar s-a distanțat de tot. Nu mai există nimic să îi lege. A avut grijă de asta.
Messenger. Trei mesaje noi pe care alege să le ignore. Nu are chef de oameni. Cel puțin, așa dimineață.
Ar trebui să trimită ceva lui S. O postare, un gif, un mesaj amuzant, nevinovat. De la o persoană vinovată. Închide telefonul. Mai meditează asupra vieții câteva minute și se ridică din pat. E frig în casă. Îi pasă?
Își ia halatul și iese din cameră. Mama e în bucătărie. Își prepară cafeaua. Fără zahăr. Îi strică aroma. Se pune în fața televizorului cu cana de cafea și începe să schimbe între canelele de muzică.
„Nimic, nimic, ew, m-am săturat de asta, of..."
E incredibil cum o singură melodie poate închide în ea un adevărat vârtej de emoții. Dragoste, ură, regret, singurătate, suferință, frustrare. Mai trist este când îți aduce aminte de o perioadă fericită. Când aveai curaj să îți pui fericirea ca pecete pentru orice. La o melodie, la o carte, la un film, la o cădere de frunză în mijlocul unei nopți de toamnă pe o bancă dintr-un parc singuratic unde doi oameni erau fericiți.
O lacrimă i se scurge pe față. Nu ar fi prima dată când se trezește plângând. Nu o să uite niciodată cum s-a trezit la ora 6 iar gândurile au început deodată să îi solicite mintea până a izbucnit. Are poze. De când de spăla pe dinți plângând. De când a adormit pe jos plângând. De când a plâns în baia facultății. Dar ce e de făcut?
Îi era dor. Îi e dor de A. Un dor imens. Un dor sfâșietor. Fără leac. Care seacă de viață. Ca în mijlocul unui deșert unde nu mai plouase de sute de ani. Așa se simțea.
Fiecare moment de încredere, de îndeajuns, în care părea că totul e bine în sfârșit... atât de scurt și de puțin eficient. E ca și cum te-ai minți.
Se ridică din pat. Se uită în oglindă. Cearcăne. O durere de cap și o greață îngrozitoare. Așa se trezea de câteva zile. Dar asta nu împiedică băutura de a-i ajunge în mână. Niciodată.
„Încă o zi, încă un chin..."
-
„S. mă sună. S. îmi spune că mă iubește. S. mă complimentează. S. îmi spune lucruri frumoase. S. face sacrificii. S. merge 25 de kilometri noaptea cu mașina doar ca să mă vadă. S. mă scoate în oraș.
Dar S. nu e A."
Nu e A. Oricât de mult și-ar dori. Iar pentru asta S. suferă. Cum ar putea să iasă dintr-o asemenea situație? Există vreo scăpare? Față de alcool? Nu se știe...
