,,În care floare te-ai închis
Când luna se-nălța în slave?
Din fundul căruia abis
Suna ecoul candidelor șoapte?
Sub care stea mi te ascunzi
Dulce odor al tinereții?
Și-n ce talazuri te afunzi
Spre răsăritul dimineții?
Am obosit să mi te caut
În cărți traduse-n necuvinte,
Să-mi sap noiane în vreun chaos
Ca să-mi dezgrop speranțe ruginite.
Am obosit să fac rocade
Fără să pot c-un mat să te înving
Și să înalț costisitoare-ofrande,
Gândind că poate bântui prin Olimp.
De-ai fi-n planeți,te-aș vede prin lucarnă,
Dar mi-ai fi imposibil de ghicit
Și astfel căutarea-mi pare vană,
Oh,vin' la mine, vin, am obosit...
Oh,vino,nu te mai ascunde,
Căci jocul l-am pierdut de mult!
Și nu mai deslușesc decenii de secunde,
Căci timpul parc-ar fi de mii de ori mai lung!
Ne-om duce-n care aurite
Și ne-om ascunde-n epopee,
Om colinda întregi ținute
Și-om rătăci prin Căi Lactee.
Ne-om sprijini de răsărituri
Și om trona în neapus,
În ale-amorului săruturi
Ne-om zice spuse și nespus.
Ne-om sinucide-n neființă
Și om renaște plini de har,
Zburând apoi prin iscusință
Cu aripi ca a lui Dedal.
Ne-ar aparține infinitul
Și am sfida reguli nescrise
Nicicând nu ni s-ar stinge visul.
Din care-am naște alte vise!"
Așa monologam odată,
Sperând că de n-auzi,poate mă vezi.
Acuma știu că niciodată
Din ascunziș tu nu ai să-mi mai ieși...
