S-au întâlnit pe-un colț de gând,
„Suflet frumos” cu „suflet blând”.
Și se plimbau mergând la pas,
Prin toamna ce le-a mai rămas.Aveau atâtea să își spună,
Câte în soare și în lună,
Dar ei doar se plimbau duios,
Sufletul blând și cel frumos.Ei își spuneau în sinea lor,
În doi e totul mai ușor,
Dacă mereu sunt gând la gând,
Suflet frumos și suflet blând.Într-un târziu suflet frumos,
Privind la frunzele ce cad în jos,
Pe suflet blând îl întreba,
Nedumerit în sinea sa:-Cum poți să fii atât de blând,
Când peste tot sunt nori și vânt?
Dar suflet blând dar curajos,
Îi spuse lui suflet frumos:-Eu nu am fost atât de blând ,
De când cutreier pe pământ,
Dar viața m-a făcut sa fiu
Blând, răbdător, dar totuși, viu.Dar tu? Cum ești așa frumos?
Când toate parcă-ți sunt pe dos.
Mereu lovit cu vorbe grele,
Însingurat sub cer cu stele.-Eu sunt frumos fiindcă iubesc,
Tot ce e simplu și firesc,
Iubesc și câmpul plin cu flori,
Și ploaia care cade-n zori.Și-așa frumos își povesteau,
Câte pe suflet ei aveau,
Pribegi prin vise și prin gând,
Suflet frumos și suflet blând .