Copilarie

Nu am vrut sa scriu despre asta. De ce? Pentru ca nu am un inceput. Nici un sfarsit. Orice poveste trebuie sa inceapa undeva sa se termine undeva, iar in mijloc sa contina desfasurarea actiunii care duce la un deznodamand. Dar eu nu am asa ceva. Daca nu am o structura se mai poate numi o poveste? Se poate numi o poveste daca ce se intampla a fost real?

Stiu ca nu o sa crezi. Stiu ca o sa spui ca am scris toate aceste lucruri doar pentru a deveni relevant pentru o secunda, si sa imi iau cecul cu bani, sa plec acasa si sa incep alta poveste. Dar nu e chiar asa...Nu e doar o poveste. Nici macar nu vreau sa scriu despre asta. Ma inspaimanta si nu i-am gasit inca un inteles. Nu stiu daca exista unul. Cineva mi-a spus sa incep sa scriu despre lucrul despre care ma tem cel mai mult. Daca asta nu e, nu stiu ce putea fii. Asa cum profesorul de fundamentele psihologiei mi-a spus: "Nu am un limbaj prea elevat" cand nu a vrut sa ma treaca la materia lui, tind sa ii dau drepatate. O sa scriu cat de simplu si cursiv voi putea eu.

Un singur lucru iti cer. Citeste cu mintea deschisa. Pe parcursul chestiei asteia vei spune ca e o nascocire dar crede-ma cand iti spun ca orice s-a intamplat pe paginile acestea este purul adevar fara nici o adaugare in plus. O data ce vei avea mintea deschisa va fii mai usor sa ma urmaresti. Cine sunt? Acum stiu cine sunt. Era o perioada in care nu stiam nici macar daca sunt normal sau nu. Dar pana la urma ce e normalitatea? In perspectiva mea normalitatea tine de individ asa cum e orice alt simt uman.

Numele meu este Brasoveanu Tedy. Sunt psiholog. Ma rog, inca nu mai am de terminat anul 3. Din nou. Vei intelege tu pana la sfarsitul povesti. Acum stiu cine sunt, stiu si ce sunt. Dar ca sa ma cunosti acum, trebuie mai intai sa ma cunosti inainte de felul in care sunt acum. As putea vorbi despre copilaria mea dar nu imi pot aminti absolut nimic dinainte de 6 ani. Asta e problema, incerc sa scriu o carte biografica dar imi lipseste perioada definitorie oricarui psihanalist.

Nu am amintirile in care ma simteam ocrotit si in siguranta in sanul familiei, nu am acele amintiri in care exploram cu ochi noi imprejurimile, nu am acele amintiri in care imi faceam cunostinte la gradinita. Pentru mine e un mister tot ce tine de gradinita. Nu imi amintesc nimic, nici o persoana de acolo cu exceptia Dianei cu care am fost in scoala generala. O sa imi spui ca multa lume nu isi aminteste nimic din copilarie dar aveti macar anumite amintiri separate cu oameni, va amintiti de colegi, de educatoare cand ii vedeti pe strada. Eu daca trec pe langa cineva cunoscut nu imi pot aminti absolut nimic.

Stiu ca nu imi placea sa fiu lasat aclo singur si ca erau momente cand plangeam cand intarzia mama sau bunica sa ma ia. Mai tarziu am invatat ca era vorba despre frica de abandon. De ce la o varsta atat de frageda imi era teama sa fiu abandonat. Asta e un lucru ce merita studiat. Voi reveni in urmataorele capitole. Daca vor exista capitole. Ce mai stiu despre mine e ca eram un copil sperios, imi era teama de inaltimi, de fulgere si tunete – una dintre amintiri este ca eram foarte mic si ca intr-o noapte ploua cu tunete si fulgere, iar eu ma cuibaream in spatele mamei intre spate si spatarul canapelei - imi era teama de intuneric si anumite camere din case vechi. Mai tarziu voi invata ca nu de intuneric imi era mie teama. Stiu ca stiu sa citesc de la varsta de 4 ani pentru ca ii furam abecedarul surori mele cu 1 an si 9 luni cum ii placea ei sa se laude dar nu retin procesul prin care am invat. Stiu ca dintr-o data citeam propozitii intregi. Intr-o zi, i-am vazut pe ai si m-au intrebat ce fac. Le-am raspuns enervat ca ma deranjau: "Citesc" Probabil ca daca eram un copil din present as mai fii adaugat si niste onomatopee de genul daaa sau celebrul LOL de care nimeni nu mai stie ce inseamna dar toti il folosesc. Pentru ca mie mi se parea normal. Adultii deja citeau, soramea nu am prea vazut-o ce e drept citind, asa ca nu mi s-a parut ciudat nici faptul ca se uitasera unul la altul mirati si zambind. Mai tarziu aveam sa invat faptul ca la scoala trebuia sa invat sa citesc nu la gradinita unde nici macar nu ajunsesem la bastonase, care mi se pareau inutile cand am ajuns la ele deoarece eu le stiam deja.

La gradinita stiu ca am fost doar in grupa mica si cea mijlocie nu stiu daca am facut si grupa mare pentru ca ne mutaseram deja in oras. Pana atunci stateam in Sinpetru loc in care aveam sa revin putin mai tarziu. La un moment dat primisem un caietel cu litere si liniute pe care le mai aveam de facut dar mi s-au parut inutile asa ca eu nu le-am completat, motiv pentru care pe toata durata scoli eu am avut cel mai urat scris dintre toti. Cam atat stiu din copilaria mea lucru pe care il regret deoarece nu pot verifica daca intotdeauna am fost asa cum sunt acum doar ca nu imi dadeam seama pe atunci.

Amintirile mele si-au dat reset la varsta de 6-7 ani cand m-am mutat deja in Brasov, despre scoala generala nu voi spune prea multe deoarece nu simt nevoia sa detaliez cele intamplate acolo. Nu doresc sa spun cum dintr-un copil extrovertit care dupa ce am crescut trecusem peste mai toate fricile si temerile intr-un copil introvertit si timid care se uraste pe sine din causa invatatoarei care nu numai ca ma discrima din cauza parintitlor mei care intre timp au descoperit religia si pe Dumnezeu iar dintr-un motiv anume constata ca este corect faptul ca tot timpul puncta faptul ca eu trebuia sa ma comport exemplar avand in vedere ca eram crestin, lucru ce in mintea mea ma diviza si ma indeparta de colegii clasei, acceptarea lor fiind cel mai important lucru pentru mine in acea perioada. Amuzant era faptul ca cu cat incercam mai tare cu atat nu voiau sa ma accepte.

Spre sfarsitul scoli eram acel tip de coleg pe care il are toata lumea, ce sta la geam si nu vorbeste cu nimeni, asteptand doar sa ajunga acasa in camera lui si sa nu iasa decat atunci cand il trimitea mama sa la magazin.. Incet nu observasem ca imi indepartasem prietenii pe care ii facusem cand m-am mutat in Brasov, deoarece ne mutasem deja pe alta strada. Nu era departe dar nu era ca si cum eram in acelasi bloc . Eram un grup de 3 prieteni: Eu Andrei si Vlad. Andrei si Vlad se certau destul de des dar eu reuseam sa ii impac pentru ca tineam la amandoi. Nu trebuie sa fii geniu ca sa intelegi ce sa intamplat cand nu am mai iesit cu ei. S-au certat si deja nu isi mai vorbesc. Nici cu mine nu mai vorbesc dar nu ii invnuiesc Am trecut printr-o perioada in care din moment ce ma uram consideram ca nici o persoana nu ma putea accepta. Tot ce imi doream e sa gasesc pe cineva care sa ma accepte. Pacat ca am fost asa de orb incat nu am observant faptul ca deja aveam oamenii care ma acceptau asa cum sunt doar ca eu i-am indepartat. Imi asum intreaga vina pentru acest lucru.

Pe langa faptul ca ma uram consideram si ca sunt prost, urat si ca nimeni nu ma suporta si ca nimeni nu ma va iubi vreodata. Nu consideram ca sunt bun la ceva anume si nici nu mai incercam sa dovedesc nimic. Pana in clasa 5-a sau a 6-a nu aveam note sub 8 in afara de matematica dar din moment ce parintii mei nu ma felicitau ci doar imi evidentiau acea mica nota la matematica am decis sa nu ma mai chinui nici la acele materii pentru ca ei oricum nu erau multumiti. Cand eram in clasa 8-a deja ma mutasem in Sinpetru inapoi si trebuia sa fac fata programului navetei sculandu-ma la 6:30 dimineata si pe langa faptul ca faceam fata batausilor de la mine din scoala motiv pentru care mare parte din an am chiulit, trebuia sa ocolesc si tiganii din Sinpetru care se luau de tine pe strada doar pentru ca erai nou. Cam atat merita mentionat din acea perioada.

Mare parte din timp eram doar o umbra, o fantoma o fiinta ce mergea prin intuneric si incerca sa gaseasca o sursa de lumina dar cu cat ma adanceam mai mult ma pierdeam. Cu fiecare kilometru mai mult ma pierdeam din ce in ce mai mult si nu era nimeni in jur. Eram doar eu si intunericul. Eu si durerea. In perioada aceea eram destul de matur deja sa imi dau seama ca ceva era in neregula cu mine, dar nu puteam sa imi dau seama. Ma intrebam: de ce eu? De sunt atat de diferit? De ce nu ma accepta nimeni, ce sunt, cine sunt? De ce nu pot sa simt cum simt alti oameni, de ce nu ma pot conecta cu o persoana, de ce, de ce, de ce? Stima mea de sine era din ce in ce mai scazuta, erau luni intregi cand nu ma uitam deloc in oglinda nici cand ma pieptanam. Consideram ca sunt invizibil.

Nu observam ca desi nu invatam absolut nimic la scoala, aveam note satisfacatoare si ca desi nu dadeam pe la cursuri, nu aveam note si medii mici si faptul ca doar citeam o data cursurile sau ma rog, pe vremea aia erau cacaturile alea de lectii care nu ma ajuta cu nimic in viata, dar trebuie sa le citesc pentru a termina cacatul asta de scoala ca sa ajung in liceu unde absolut nimic nu ma astepta, nimic nu se va schimba.

Nu realizam cat de mult greseam. Nu realizam ca acele momente desi in mare nu sunt toate fericite si mare parte din intamplarile pe care nu o sa le crezi in perioada asta s-au intamplat am descoperit ceva ce sper ca nu voi pierde: Oamenii care ma accepta. Fara sa ma strofoc am terminat clasa 8-a desi diriginta si parintii mei -de fapt doar diriginta ca parintii nu cunoasteau faptul ca eu chiuleam in cea mai mare parte din timp -voi trece vreodata clasadar clasa 8-a o trece orice prost. Cudepresia deja cronicizandu-se fara sa imi dau seama sau sa stiu ce era si cu tentativa de.....suicid? La activ. Voi reveni insa la acest lucru mai tarziu a inceput liceul. Tot in perioada aia au inceput si vocile.