În͟f͟r͟u͟n͟t͟ân͟d͟ În͟t͟u͟n͟e͟r͟i͟c͟u͟l͟

Capitolul unu

  Îmi așez mai bine pe umăr ghiozdanul în care mi-am îndesat pătura și ceva de ronțăit.

  Când ies, îl găsesc pe fratele meu pe hol, montând boxele. Asta mă face să-mi reamintesc de telefonul pe care l-am ascuns pe dulap, în așa fel încât să filmeze toată camera.
Îmi place să știu ce se întâmplă în ea în lipsa mea, mai ales din cauza faptului că o folosesc ca un fel de sanctuar și am multe chestii de suflet îngrămădite prin sertare. Prietenii lui Alec sunt băgăcioși, nesimțiți și tatuați. Cu siguranță or să intre, așa că apelez la metoda asta de fiecare dată. Când mai vin pe la noi și am văzut ceva ce poate n-ar fi trebuit să văd, arunc remarci stupide și așa am reușit să-mi câștig porecla de „vrăjitoare", dar singura mea vină e că sunt suficient de deșteaptă încât să-i filmez pe proști. Sunt cam speriați de mine, ce-i drept, dar îl iubesc pe fratele meu, de asta continuă să vină pe la noi. Toată lumea îl iubește.

—Să mă suni când ajungi, îmi aruncă vesel peste umăr când mă vede

Mă încalț cât de repede pot.

—N-am cum, mi s-a descărcat telefonul, dar o să vin de dimineață acasă.

—Ce vorbești, mă? Îl încarci când ajungi la bunica. mă apostrofează

De asta mă temeam.

—Am lucrat la proiect toată ziua, mi-e somn. Probabil o să adorm imediat, de asta îți zic acum că s-ar putea să nu te mai sun. Ca să nu îți faci griji.

Își trece mâna prin părul blond și oftează.

—Ești cam aeriană în ultimul timp. Ai cumva un iubit? ridică bănuitor dintr-o sprânceană

Îngheț, surprinsă.

—Bineînțeles că nu.

—Da, bine, dar dacă vreodată ai de gând să îți faci unul, ceea ce bănuiesc că e normal, fiindcă ai crescut...să nu treci peste partea în care îl avertizezi că fratele tău are mușchi. Mulți mușchi. subliniază puțin prea arogant

  Îmi dau ochii peste cap, deși aș vrea să plâng.

—Nu cred că o să fie vreodată nevoie, nu-ți face griji.

Apoi ies.

  Afară e insuportabil de cald, deși e seară.
Mă așez pe banca din stație, închizând ochii.

Maera. Maera. Maera.

  N-are rost să mă întreb de unde îmi știe numele, fiindcă cu siguranță nu e un om normal. Emana prea mult energie negativă.

  Cred oarecum în paranormal, fiindcă chiar eu însămi sunt un exemplu bun. Dar încă am scăpări și momente de nesiguranță în care nu-mi doresc decât să merg la un psiholog. Sau un psihiatru. Sau la oricine m-ar putea face normală.

  Autobuzul oprește în stație și femeia care a apărut între timp se urcă prima. Mă ridic leneșă și fac același lucru, îndreptându-mă spre fundul mașinii. Locurile sunt ocupate, așa că mă prind cu mâna de bară, dar mi-o trag înapoi ca arsă. Ce naiba?

O dungă roșie îmi crestează pielea, făcându-mi respirația să accelereze. Mă gândesc numaidecât la pereți și sticlă și probabil m-am albit toată, fiindcă bărbatul de lângă mine mă întreabă dacă mi-e rău.

Cobor la a treia stație.

  Așa ceva n-ar fi trebuit să fie posibil. Eu sunt ca un spectactor, niciodată nu pățesc ceva când visez!

  Încetinesc pasul când liceul ponosit apare în fața mea, parcă mai înspăimântător ca niciodată. Și sincer, habar n-am ce caut aici sau cum o să intru, nu știu decât că el mi-a zis că mă așteaptă și eu am venit.

  Ca să mă conving.

  Ca să termin odată cu asta.

Sper doar că nu am fost păcălită de ceva malefic, așa cum îmi zice o parte din mine, în timp ce cealaltă o contrazice cu patimă. Dacă asta e cea mai mare greșeală pe care o fac? Dacă nu o să mă mai întorc?

  Dar, în același timp, e posibil să nu existe niciun subsol și totul să fi fost un simplu vis repetitiv.

Habar n-am dacă e ceva de capul acestei cărți sau dacă o să ducă undeva, dar n-am niciun motiv pentru care să nu încerc.