În͟f͟r͟u͟n͟t͟ân͟d͟ În͟t͟u͟n͟e͟r͟i͟c͟u͟l͟

Capitolul unu

—Ți-e frică de întuneric, Mae? Să nu-ți fie, eu o să fiu mereu aici, să știi!

  Îmi țineam genunchii la piept, înghițindu-mi sughițurile și încercam să fac față situației, deși la câteva săptămâni după ce pierdusem ființa pe care o iubeam cel mai mult, începusem să fiu abuzată de persoana care se presupunea că ar fi trebuit să fie acolo pentru mine.

—Nu, nu mi-e flică. Sunt mare. îl asiguram mereu, stâlcind cuvintele

—Când adoarme, îți promit că o să caut cheile alea proaste și o să-ți dau drumul de aici. Ca să nu te mai doară spatele.

  Și plângeam amândoi, fiindcă eram triști, pierduți și mici.

M-a lăsat să merg la școală mai mult din obligație, dar mă ducea chiar el însuși și avea grijă să mă aștepte la poartă când ieșeam, ca să nu-mi treacă cumva prin cap să fug. Și pentru că era un fost afacerist și terminase și facultatea de psihologie, a știut cum să se asigure că nu o să vorbim niciodată despre ce se întâmplă la noi acasă.
Oricum n-aveam de gând să o fac, fiindcă ar fi însemnat să pătez amintirea unui tată care ne ducea în parc și făcea prăjituri cu noi, un tată care o lua pe mama la dans în fiecare seară și mie îmi zicea că sunt „roșioara" lui. Și mă simțeam și eu vinovată și cumva credeam că merit ce mi se întâmplă, fiindcă eram doar o fetiță care-și văzuse mama murind în vis și apoi totul se transformase în realitate.

  Cu Alec a fost mai greu, mai ales că devenise și el o țintă de când începuse să intervină pentru mine. Cu toate astea, amândoi am păstrat tăcerea ani de zile și am mințit exteriorul că ce se petrece în interior nu există de fapt. Toate familiile au probleme, nu e niciuna mai de Doamne ajută.

   Tata a plecat după ce a încercat să mă înece și Alec i-a spart un pahar în cap. Ăla a fost momentul în care s-a uitat la noi de parcă ne vedea pentru prima oară.
A sunat-o pe bunica, care locuia în căpătul celălalt al lumii și ea a venit cu primul avion, și-a luat un apartament la câteva străzi distanță și ne-a vegheat din umbră, dar eu am supraviețuit datorită fratelui meu. I-a spus să nu stea cu noi și biata femeie n-a putut să se opună urletelor lui, dar venea pe furiș și ne umplea frigiderul, uneori mai plătea facturile și în timp relația ei cu Alec s-a îmbunățit. Nici în ziua de azi n-a vrut să-mi zică de ce s-a purtat atât de urât, mai ales că nu o cunoștea dinainte. Până în ziua aia, noi habar n-aveam că mai avem și alte rude, înafară de singurul părinte rămas în viață.

  Tata nu a renunțat complet la Alec, la fel cum nici noi n-am renunțat la el. Ziua nu e zi fără acel „a sunat, trăiește", chiar dacă acesta nu întreabă niciodată de mine.

—I-ai răspuns?

Dă sec din cap.

—Când pleci la bunica?

Ridic din umeri.

—După ce mănânc, probabil. Sau mai târziu.

—Bine.

  Îmi vine să izbucnesc în plâns, fiindcă m-am săturat de conversații seci, în schimb tac mâlc și iau o mușcătură din sendviș. Detest salamul ăsta, însă nu mă opresc niciodată din a-l mânca, chiar dacă stomacul mi se întoarce pe dos.
Eu sunt cea care-i spune să-l cumpere. Nu știu de ce. Poate pentru că sunt nebună.

                                     •••

  E șapte jumate. Iarna, la ora asta, cerul e negru. Acum totul e senin, fiindcă vara se apropie cu pași mari și încurând școala o să se termine. O să pot în sfârșit să lucrez zilnic și Alec n-o să mai aibă motiv să comenteze. El n-a reușit să termine liceul, fiindcă a trebuit să muncească și d-aia insistă ca eu să mă concentrez numai pe asta. „Tu ești creierul, surioară. Ești un fel de Einstein mai urât." , glumește el pe seama mea.
Pot să fac două lucruri deodată, însă nu vrea nici în ruptul capului să înțeleagă că dacă merg după școală la magazinul doamnei Ross, îmi rămâne toată dimineața următoare pentru teme.