Şi ți-am scris
Şi am vorbit
De parcă nimic nici nu a fost
Iarăşi mi-am călcat orgoliul pentru că dorința de a-ți auzi vocea a superiorizat puterii creierului... Deşi, undeva adânc - conştientizam că aşa se va şi întâmpla. Cică aşteptările dor atunci când nu corespund realității, dar, cel mai mult doare faptul că atunci când gândul despre tine mă ucidea, îmi fura orele de somn, pofta de mâncare, dorința de a mai exista fără măcar un strop al vocii tale, eu nici nu eram pe orizontul gândirii tale... Era altcineva... O altă persoană, care, paradox : nu mai avea nevoie de nucleul sentimentelor tale.
Tot acel zid care l-am construit timp de nopți întregi nedormite, fredonate de splendoarea muzicii line şi a poeziilor cu caracter mlădios, s-a prăbuşit din clipa în care vocea ta şi cel "Hey" s-a prelins ca un val de vânt puternic, dărâmând tot în calea sa, lăsându-mă doar cu setea de vocea ta, de glumele tale, de felul în care îți simt zâmbetul - chiar şi tu fiind la mii de kilometri..
Nu pot defini acest sentiment. Este un număr complex ca şi cel învățat la orele de algebră, unde [z=a+bi]. Unde [a] sunt conştientizările mele despre faptul că nu merită să mă afund iarăşi în oceanul în care sunt sigură că mai târziu, mă voi îneca, fără ca cineva să-mi arunce un colac de salvare. Şi, respectiv [b] fiind dorul față de tine. Față de felul în care atunci când zâmbeşti- ochii tăi devin de o mărime microscopulară, față de felul în care povestind chestii, mă întrebi deschizând mici paranteze ( .."aşai?"... "da?"... "ştii?..), față de felul în care eşti atent la detalii - şi ştii care cuvând / frază s-ar potrivi perfect în momentul respectiv, față de felul în care mă numeşti, față de vocea ta - care mi-a creiat o dependență. Şi ştii? Câteva clipe în care ți-am auzit vocea, au meritat câteva săptămâni de durere şi tăcere... Dar, totuşi, mai există şi acest [i] - care valorează mult mai mult decât restul componentelor luate împreună. El constituind însăşi sentimentul de simpatie față de tine... Nu aş risca să zic dragoste, deoarece acesta ar subînțelege o invitație la infinit... Deşi, nu aş ezita să trăiesc un infinit cu tine în care să-ți aud vocea, să-ți simt prezența şi pur şi simplu să fii în viața mea, fără a dispărea... Căci, mă omoară însăşi gândul că vei dispărea din nou - lăsând un gol adânc în sufletul meu. Asemeni unui glonț care îşi face drum prin țesuțul pielii ajungând până la organe - şi stârnind o hemoragie internă mortală.
Nu vreau să fiu pacientă a bolii sub numele de dragoste, căci ştiu că nu voi găsi un antidot.
Antidotul meu eşti tu.
Cel ce mă îmbolnăveşte
Cel ce mă menține
Cel ce mă ucide...
