path to destruction

5 mai 2014

    Era o zi frumoasă de mai. Șuvițele roșcate ale Beccăi străluceau în lumina puternică a soarelui. Stătea pe telefon, pe o bancă, în timp ce ar fii trebuit să o supravegheze pe sora ei, ce se juca în parc.

    Deodată îi sună telefonul. Își dă ochii peste cap, dar răspunde.

    -Ce vrei, Claudiu? Ți-am spus că nu mai am ce discuta cu tine.

    -Haide, Becca, te rog, nu a fost nimic, te rog, nu se va mai întâmpla, te rog, Becca, te iubesc, te iubes...

    -Iubire pe naiba.

    I-a închis. Acum două zile, i-a prins pe Claudiu și Daria pupăcindu-se după școală. Ei bine, pupăcindu-se  e puțin zis. Iubitul ei și Daria... Prietena ei, Daria, cea pe care o știa de la grădiniță. Nu știa de când se întâmpla asta, dar nu îi mai păsa. Dar se pare că fostul ei prieten încă o bătea la cap cu telefoane și mesaje în care îi spunea cât de mult o iubește și că îi pare rău. 

   Însă limbajul ei neortodox le-a făcut pe mămicile ce își supravegheau copiii să se uite urât la ea. Îi veni să se strâmbe le ele și să le zică și lor niște cuvinte colorate, dar știa că Anei îi plăcea să vină în parc, iar dacă sora ei mai mare s-ar fi pus rău cu mamele prietenilor ei, nu ar fi fost bine nici pentru ea. Așa că își îndreptă privirea spre locul amenajat pentru copii, căutând-o cu privirea pe Ana. Deși surioara ei avea doar 5 ani, Becca trebuia să recunoască că era invidioasă pe ea câteodată. Aceasta moștenise părul blond, ochii albaștri și tenul alb ca laptele. În plus, era o frumusețe și dacă o întâlneai, nu aveai cum să nu o îndrăgești. În schimb, ea avea părul roșcat, aproape portocaliu, ochi căprui și un milion de pistrui pe toată fața, iar când era mică nu își amintea să fii fost în centrul atenției, așa ca Ana. Fusese un copil timid și retras. Și acest lucru nu se înbunătățise de-a lungul anilor. Se simțea mai bine singură. Atâta tot. 

    Un plânset de copil se auzi dintr-odată. Nu era ceva neobișnuit. Într-un parc de copii, mereu se auzeau urlete și țipete determinate din tot felul de motive prostești. Mami, mi-a luat mingea. Mami, am căzut pe topogan. Mami, Robert m-a lovit. Atâtea ,,mami", dar niciun ,,tati". Și apoi vorbim de egalitatea dintre sexe. Însă acest plânset i-a atras atenția. De fapt, majoritatea urletelor îi atrăgeau atenția, pentru că acești plozi țipau din toți rărunchii de și surzii auzeau. 

    -Ma..a...mi, vocea băiațelului îi era întreruptă de suspine, e... eraa un oo...om rră...u șși aa...m fugit... d... aaar... Ana a...a rămas aa...colo. 

    La auzul cuvintelor acestea, Becca aproape leșină. O căută cu privire repede prin parc, dar nicio urmă de vreo claie blondă și rochie roz. Așadar, se ridică și fugi direct spre băiețelul ce încă suspina în îmbrățișarea mamei lui.

    -U...u...n...d...e aaa...a...i văz...zz...ut-oo..oo ? Acum Becca se bâlbâia mai rău ca băiețelul a cărui față se făcuse roșie de la atâta plâns. Acesta doar a ridicat degetul, îndreptându-l spre niște tufișuri de lângă topogane. 

   Fata nu își amintește prea multe din acel moment: doar că s-a îndreptat mecanic spre tufiș și a început să caute și să alerge prin tot parcul, strigand-o pe Ana... cel puțin asta au spus ceilalți că a făcut. 

    Au venit poliția și părinții ei, s-au oferit și voluntari. Cu toții o căutau pe Ana, dar nicio urmă de ea. Nu a avut loc nicio înmormântare, pentru că nu a fost găsit niciun cadavru. Becca a realizat că mai rău ca cineva drag să moară e ca cineva drag să dispară. Nu ai un cadavru asupra căruia să plângi, dar în schimb ai speranță.  Speranța ca acea persoană dispărută să apară într-o zi la ușa ta, însă aveai și gândul că putea să îi fie găsit cadavrul. Trăiai cu frică la orice știre pe care o auzeai, dorindu-ți ca acea știre să nu anunțe găsirea unui corp. Un corp neînsuflețit al unei fetițe.