Furiile lui Nemesis

I

17 Decembrie, 1843

Muzica cânta un vals în surdină, umplând sala de șoapte. 

Marea sală   de bal a clădiri Marelui Consiliu din Anemoria, tărâmul ființelor magice, era plină ochi. Toți locuitorii tărâmului, de la cei din Carensis, capitala țării, până la cei din Țara Gnomilor, erau adunați aici, pentru a sărbători al treisprezecelea deceniu de la încheierea păcii cu regele Sylfa, conducătorul dornic de război al  trolilor. 

Indiferent din ce parte a tărâmului veneau, odată intrați în sala de bal, toți invitații aveau părere.

Sala arăta sublim. Pereții erau acoperiți de marmură albă precum zăpada. Din tavanul înalt, aproape imposibil de atins, atârnau candelabre de cristal impresionante, ce aruncau peste tot în sală  umbre dantelate. Ferestrele bine lustruite dădeau impresia că defapt nu există, provocând nu de puține ori confuzii. Pe mesele din lemn de tec tronau vaze de porțelan delicat, ce adăposteau buchete de frezii albe. La prima  vedere, tot acel alb orbitor îți fura ochii, creând un decor feeric.

În timp ce perechile dansau zâmbind pe muzică, într-un colț mai ferit vederii stăteau patru tineri eleganți, înconjurați de o aură de mister. Erau proaspăt absolvenți ai Colegiului Magic de Pregătire a Tinerilor Înzestrați, doi băieți și două fete. Se cunoșteau din copilărie și nimeni nu ar fi putut vreodată să admită că prietenia lor este falsă. Toți cei din Carensis știau în ce consta legătura ce îi unea.

Ei n-a fi murit unul pentru altul. Ci unul împreună cu altul.

Cea mai înaltă dintre fete își trecu grațios mână prin magnificul păr brunet. Ochii ei negri ca tăciunele scrutau mulțimea în căutarea unui lup singuratic, asupra căruia să-iși exercite farmecele.
Vrăjitoare expertă în licori, Sophia de Cambria atrăgea cu siguranță multe priviri. Modul aproape lasciv în care își mușca buza de jos în timp ce vorbea, mișcările feline și ocheadele ocazionale pe care le arunca câte unui boboc la fiecare bal îi creaseră reputația de mare cuceritoare. Și se mândrea cu asta.

Căci adora când vreun filfizon arogant, băiețelul mamei, încerca să o seducă prin cunoștințe. Mai ales dacă în realitate era prost de dădea în gropi. Atunci avea liber arbitru să-i arate că ea nu e doar una frumoasă.

Putea să-ți dea impresia că e doar o păpușă plină de mofturi, dar nu era așa. Aparențele sunt înșelătoare, mai ales în cazul ei.

Onestă, curajoasă, loială. Cele trei calități de la baza caracterului Sophiei.

În dreapta Sophiei, o tânăra purta o discuție extrem de aprinsă, făcând totală abstracție de brunetul din spatele ei. Acesta părea foarte preocupat să învârtă pe degete șuvițele roșcate ale fetei, stringându-i numele în șoaptă:

—Faith! Faith! Faith! Faith! Faith! Faiiiith!

Roșcata se întoarse spre el, privindu-l nervoasă.

—Da, Thaddeus. Te-am auzit de prima dată. Acum te rog frumos să nu mă mai ciufulești. zise ea pe un ton aspru.

Brunetul își retrase grăbit degetele palide din pletele ei de foc, aplecându-și capul în pământ. Faith îi aruncă o ultimă privire dojenitoare, apoi se întoarse cu spatele spre el.

Thaddeus  ridică privirea. Își schimonosi fața, maimuțărind-o pe roșcata cu cinsprezece centimetrii mai scundă decât el. Câteva persoane, care clar nu aveau ce face cu propriile vieți, urmăreau scena amuzate.

Și pe bună dreptate, chiar arăta comic. Părul brunet și țepos, spaima oricărei vrăji de înfrumusețare, stătea în toate direcțiile. Cămașa pe jumătate scoasă din pantaloni din cauza dansului era lipită de spatele ud de transpirație, sacoul zăcând abandonat pe un scaun. Cravata, evident legată de maică-sa, ajunsese acum făcută fundiță în jurul gâtului. Ținea ochii de un verde mlăștinos întredeschiși, limba scoasă și degetele aratătoare ca pe niște coarne deasupra capului.