În mintea mea

                 A încerca să scrii un lucru nu e atât de simplu precum a pune mâna pe un creion și a mâzgăli o foaie. Când vrei să fie bine, milioane de procese de gândire calculează miile de direcții în care pașii îți pot fi purtați de cel mai mic gest. De cel mai neînsemnat cuvânt. De o privire sau de un gând. Și cum singurul dușman real pe care îl ai este însăși mintea ta, la fel cum și tu îi ești ei dușman, devine nespus de greu să mai poți gândi limpede. Este de preferat să faci totul fără premeditare. Să nu gândești niciodată cu douăzeci de pași înainte dacă după al doilea pas restul nu mai depinde de tine ci de factori din afară. E o risipă de energie. Dar dacă nu ai de ales și așa este mintea ta, programată să analizeze totul în avans, și în particular ceea ce ar putea merge în dezacord cu planurile tale, atunci poți măcar să te deconectezi de ea. Acceptă rezultatele pe care ți le dă, ia-le în calcul, pregătește-te pentru eventualitatea adeveririi lor, pentru a reuși să le depășești, dar nu uita că totul e în mintea ta. Și cu cât te gândești mai mult la un lucru, cu atât îl faci mai real pentru tine. Dacă nu îți place să fii la mila superstițiilor, fie ele moșteniri străvechi, fie create de tine ad-hoc, atunci acceptă verdele adevăr: Totul e în mintea ta.

a

      Totul era în mintea mea, pentru că, fără vreun motiv explicit de a trăi, mă balansam între noapte și zi precum un pendul stricat. Noaptea voastră era ziua mea, iar minunile acestei lumi stăpânite când de lună, când de stele, când de toate când de niciunele, îmi dezlegau aripile viselor. Totul până când, așa cum se întâmplă întotdeauna, dragostea m-a găsit și acolo, în acel ascunziș aparte proiectat întocmai pentru a evita contactul cu lumea. Din acel moment, mintea mea nu a mai fost a mea. Visele mele au devenit visele noastre și gândurile mele au început să șocheze de două ori mai mulți oameni.

   M-am ridicat și am plecat. Din Grădina cu Roze, în Orașul Ciorilor.

   Dacă spui asta cu oarecare gravitate, Orașul Ciorilor pare un loc înfiorător, captiv într-o ceață perpetuă și într-un univers amorf, stăpânit doar de croncăniturile corvidelor și de unduirea vaporilor de apă. Însă eu nu am spus-o la modul serios și, îndată ce am sosit aici, acolo, a venit primăvara. Copacii au înflorit, albinele s-au trezit să-mi zumzăie la fereastra unde aveam o frezie îmbujorată, dăruită cu câteva zile înainte și rămasă tot la mine. Cerurile s-au albăstrit, ajungând de la plumbul alchimiștilor să sclipească în turcoazele orientului și parcă însăși inima mea – eternul cub de gheață călător neimplicat prin lumile acestei lumi, se topea. Se dezgheța. O făcea în fiecare primăvară, e drept. Dar în alte primăveri motivul era unul extern, inanimat. Acum, ceva ce semăna cu iubirea aceea visată în cuvinte pe foi, în veacuri din nopți cu ploi, mă topea pe dinăuntru. Nu crezusem cele scrise. Ori dacă le crezusem, se întâmplase punctual, localizat în decorul mitic al narațiunilor, în exclusivitatea visului din Grădina cu Roze. Dincolo, în lumea prin care colindam chiar eu, în forma fizică, totul era poleială și deloc substrat. Sau cel puțin așa credeam.

   Simțind buzele moi și calde, pielea albă de catifea și ochișorii cu steluțe îndrăgostite de nimicnicia din mine, atitudinea categorică  de până mai-nainte, în care „îngerii din ceruri, înșiși”, nu-mi dădeau voie la amor aievea, începu să fie reconsiderată.

   Cu fiecare pas făcut mai departe, mai către direcțiile de neanticipat în vis, dar foarte evidente din punct de vedere  uman, începeam să cred că pot. Că voi reuși să obțin toate acele lucruri până nu demult doar visate. Că voi primi, voi iubi și voi trăi fericit împreună cu singura copilă ce m-a primit în inima sa. Cu cea dintâi femeie pe care am iubit-o pentru sine și nu pentru vreun interes.

   Atât de multe lucruri le-am făcut dintâi cu ea, că viața mi se părea brusc a fi fost împărțită în două ere. Era dintâi a fost cea a disperării, a întunericului și a căutării unei scăpări, iar cea care a debutat odată cu primul ei sărut a fost era fericirii, a liniștii și a luminii.