Suflet alb (II)

30. Amintiri

Își scutură ușor craniul, însă reacția sa nu a fost cea pe care o așteptam.

― Un nume cam ciudat. Este de om. Încerci cumva să mă păcălești?

Nu părea nervos. Părea... ușor rănit. De parcă chiar mă considerase prietena lui și, în acel moment, îl înșelasem prin minciună. Mă făcea pe mine să mă regândesc la propriul meu nume, fiind într-atât de afectată de tonul lui trist.

― Nu! Vorbesc serios, acesta e numele meu! De asta... de asta am zis că nu sunt ca tine. Am fost om.

Orbitele îi străluciră roșiatic și scoase un sunet ciudat, făcându-mă să tresar încă o dată.

― Hmm... atunci e posibil oare... să fii copilul unui demon și al unui om...? Dar aceștia nu își activează puterile de demon, chiar dacă au, teoretic, sângele demonic...

Își sprijini craniul de palmă, iar cotul și-l ținea pe genunchi, arătând mai gânditor ca niciodată. Având în vedere că avea tot timpul din lume ca să mediteze, își putea direcționa gândurile asupra unui singur subiect pentru mai multă vreme.

Dar eu nu aveam timp de așa ceva. Nu știam dacă mai puteam să deschid porțile iadului din nou și nu voiam să risc și mai mult, stând prea mult în străfundurile iadului. Dacă, la un moment dat, aveam să-mi pierd amintirile precum Vladimir?

― Tu... cum te numești?

Mă uitam la el, de parcă ar fi fost prima oară când îl vedeam. Chiar dacă avea o înfățișare înspăimântătoare... era tot Vladimir. Și semăna oarecum cu el, indiferent cât de diferit era în containărul său uman.

― Aka Manah. 

Mi-am închis pentru câteva secunde ochii, oftând adânc.

Nu știam la ce mă așteptasem, având în vedere că nu m-a recunoscut.

― Ce? Nu îți place numele meu?

M-am fâstâcit emoționată, nefiind sigură de răspunsul pe care ar trebui să i-l dau.

― Nu, nu e vorba de asta. Doar că... eu te-am cunoscut sub alt nume.

― Oh? Și care ar fi ăsta? Cel pe care m-ai strigat adineauri?

Mi-am ridicat uimită sprâncenele.

― Credeam... credeam că nu m-ai auzit atunci.

El scoase un sunet ciudat, ce semăna a pufnet amuzat.

― Inițial nu credeam că pe mine încercai să mă strigi. Credeam că ești alt suflet damnat care vede fantome ale oamenilor din viața lor. Dar..., aparent tu nu ești om.

Nu părea prea afectat că l-am strigat pe alt nume. M-am încruntat, holbându-mă la pentagrama desenată în sânge de pe fruntea lui.

― Și... nu ți se pare ciudat că nu îți amintești de mine?

― Nu. Dacă am ajuns aici, înseamnă că am fost distrus, deși nu știu cum a fost posibil acest lucru. Sunt cel mai puternic demon... sau cel puțin eram. Este evident că mi-am pierdut amintirile, dacă am ajuns aici, în străgundurile iadului. 

― Și... nu vrei să le primești înapoi?

Oftă, orientându-și corpul înspre mine.

― Oare trebuie? Simt... că am fost foarte neliniștit acolo, sus. Aici... mă simt calm. De parcă iau o pauză în care pot respira. Nu vreau... să mă întorc într-un loc în care să nu mă simt bine.

Am clipit rapid, luând o gură mare de aer.

― Adică... nu îți pasă de cei pe care i-ai lăsat în urmă?