La apus de răsărituri

Partea 1

I

- Dacă va începe să plouă, spune-mi, vei fugi din calea furtunii? Te vei adăposti de picăturile de ploaie, îți vei căuta refugiu? Te vor speria tunetele atât de tare încât te vei pierde, sau mă vei ține de mână și-mi vei acoperi ochii, de teamă să nu alerg eu și să mă pierd printre stropi?

Am deschis ochii în neant, într-un întuneric prin care privirea nu mai distingea ceea ce se afla împrejur. Nici briza resimțită de la zece metri depărtare nu-mi reînvie simțurile. Mă simt la fel ca o ființă trecută în moarte clinică, mi-am uitat inima bătând, nici nu-i mai aud sunetul, și plămânii s-au hotărât să ia o pauză din a respira (sau poate chiar aceasta este explicația stării pe care o nutresc). Și, totuși, ochii mei încep a desluși tainele răsăritului. Mă înconjoară pescărușii. Îmi sunt ei, oare, martorii simțirii care mă domină și-mi spulberă visele?

Ei bine, de ce sunt aici? De ce am plecat? Mă voi întoarce vreodată? Întrebări care-mi roiesc în minte și care mă îndeamnă să strig și să mi se simtă disperarea-n voce, să destănui tuturor că atunci când a plecat, a fugit mișelește din cauza ploii, pentru că a auzit în zare cum se năpusteau tunetele și cerul lumina a oroare. Dar niciodată nu va ști că dupa el a răsărit soarele și-apoi s-a ridicat semeț și curcubeul, ca o licărire de așteptare și de speranță, un amestec de culori în care îmi oglindeam privirea.

Aceasta este deja o altă poveste, pe care o scriu aici, acum. Eu făuresc legende, mă joc cu literele, pentru că probabil e singurul lucru pe care știu să-l fac, și negreșit îmi pansez fiecare rană și-mi usuc fiecare parte din piele udată de furtună, scuturându-mă de fiecare cuvânt care crește în mine și care-mi inundă gândirea. Iar tu, dragă cititorule, mă asculți, mă urmărești, mă cauți printre rânduri și te-ntrebi unde m-ai putea găsi, dacă îți scriu de la mare sau mă aflu lângă tine, în timp ce parcurgi cu privire rândurile acestea rupte din mine.

Mă aflu acolo unde îmi doresc să fiu, în locul în care am căutat mereu să mă adăpostesc: pe malul mării. Nu știu în care clipă am decis că eu voi iubi veșnic marea, indiferent dacă ar exista un număr limită de iubiri pe care să le port în suflet, ceva care să mă limiteze și să-mi strige, arătându-mi cu degetul: „Tu poți iubi asta, asta și asta" – printre ele aș alege, fără îndoială, și marea. Știi că am vrut să plec într-acolo? Mi-am pus rucsacul în spate și-am îndesat în el caietul umplut de mărturia trecerii mele prin lume, un pix, câteva haine și alte lucruri pe care le-am considerat trebuincoase unei călători - și, împreună cu el, pe biciclete, am pornit spre Constanța. Era o toamnă târzie, cu foșnet prelung, cu zvâcnetul trăirilor ce îmi asaltau întregu-mi suflet. Ne-am oprit la niciun kilometru parcurs, pentru că, inevitabil, conștiința ne înghiontea. Amândoi știam că sufletele noastre râvnesc marea, dar ea, sărmana, nu era pregătită să ne adăpostească pe noi, să ne caute printre valuri, să ne cruțe de la înec sau să oprească furtunile, din grijă pentru mine, căci am știut că atunci când va veni ploaia, el va pleca.

Dar fără să vreau m-am întors, am fugit înapoi în locul în care îmi era frică să ajung, m-am adăpostit aici de teamă că de-acum înainte mă vor speria și pe mine fulgerele așa cum o făceau când eram mică. Îmi amintesc că de fiecare dată când zăream noian de nori negri care se adunau pe cer și știam că o să plouă, alergam spre casă, chiar dacă eram în toiul jocului alături de alți copii și pentru toți lumea era împletită cu povești și bucurii nemăsurate. La scurt timp după ce ajungeam de-afară, începea să plouă, ca și cum natura mi-ar fi confirmat că am ales timpul potrivit să ajung acasă, să fug de furtună. Iar atunci când se lumina cerul ca și cum aș fi aprins lumina într-o cameră întunecată, când în urma pâlpâirii se auzea o bubuitură care în timp real dura secunde, dar care-n mintea mea se auzea în mod repetat și după ore în care ploaia încetase, mă ascundeam sub masa din sufragerie. Mi-o amintesc printre cele mai mari obiecte din casă, suficientă încât să mă protejeze, și în același timp așezată la o distanță mică de balcon, ca să văd în continuare fulgerele, să privesc ploaia, să fiu convinsă că s-a sfârșit, fără să întreb pe nimeni din jurul meu dacă se mai răzvrătește cerul pe noi. Și chiar dacă îmi era frică, chiar dacă mă ascundeam din cauza furtunii, voiam s-o văd, să o privesc minute în șir, să mă confrunt indirect cu ea, să mă întreb dacă e cumva supărată pe mine că nu am fost cuminte sau dacă e supărată pe noi, pe oameni, pentru toate obrăzniciile pe care le facem zilnic, și încearcă să ne sfătuiască prin picuri – și când vede că suntem neclintiți, că încă continuăm să o supărăm, să pornească fulgerele și tunetele, să întunece orizontul și să ne închidă în case.