Suflet alb (II)

28. Începutul sfârșitului

Lamashtu zâmbi la mine cu dinții săi ascuțiți și albi, iar un fior îmi apăru pe șira spinării, înghețându-mi sângele în vene.

Nu. Nu voi arăta frică.

Nu voiam o moarte rapidă.

Trebuia să trag de timp...

... chiar dacă asta însemna să fiu torturată.

Demonii începură să râdă, amuzați de situația mea umilitoare, umpluți până la refuz de mândrie și aroganță.

― Nu voi face așa ceva. Tronul este dreptul meu, nu al tău. Tu doar l-ai furat.

Râsete, râsete, râsete...

Diavolii se distrau. Nu îi interesa cine lua de fapt tronul.

Era doar un circ pentru ei.

Ceva ce face eternitatea să pară mai ușoară.

Lamashtu îmi aruncă o privire ucigătoare și își dădu părul lung și drept pe spate, răzând haotic, alături de restul spectatorilor.

― Măi, măi, măi... ești dură, Rebecca. Nu mă așteptam la așa ceva din partea ta.

Am schițat un zâmbet, deși a ieșit mai mult o grimasă, din cauza fricii constante care nu îmi părăsea pieptul.

Voiam să fug. 

Să mor.

Să dispar, să nu mai văd nimic, niciodată.

Dar știam că nu ar putea fi atât de ușor.

Știam că iadul, raiul, lumea nu ar fi putut coexista dacă Lamashtu le-ar fi stăpânit.

Oare Belial ar fi mai bun decât ea?

Niciodată nu voi putea fi sigură...

Dar atâta timp cât exista un rege, exista și posibilitatea de detronare.

Lamashtu făcu un pas înspre mine, alura ei amenințătoare copleșindu-mă, făcându-mă să mă chircesc înspăimântată.

Zâmbetul ei batjocoritor reapăru instantaneu, iar diavolii chicotiră, urmărind cu savoare spectacolul ce se desfășura chiar în fața lor.

― Atât ți-a fost, Rebecca...

Nu. 

Nu puteam muri.

Nu puteam.

Fața lui Vladimir îmi apăru în minte și numai gândul la suferința lui când va afla că aveam să dispar de lângă el din nou, mă făcu mai hotărâtă ca niciodată.

Nu am să mor aici.

O lumină puternică apăru din spatele meu, iar umbrele sâsâiră revoltate, ascunzându-se rapid printre flăcări, speriate de un pericol iminent.

Dar... pe mine de ce nu mă afecta lumina?

Lamashtu s-a retras și ea la rândul său, privind șocată un punct anume din spatele meu.

Forțându-mă, îmi întorc și eu capul...

Aripile mele.

Aripile mele superbe, frumoase, înfiorător de minunate.

Erau acolo.

Apăruseră.

Puteam face asta.

O puteam doborî.

O puteam învinge pe Lamashtu.

Îmi forțez mâinile ce erau prinse într-o incantație ciudată și, spre surprinderea mea, mi le-am putut elibera. M-am ridicat în picioare, lumina mea aruncându-se chiar și în cele mai întunecate unghere ale încăperii.