Nu te uita in spate

Capitolul 1

       Nu am dormit azi-noapte. Dacă mă gândesc mai bine, nici acum două nopți. Cum aş putea dormi, dacă cineva îşi doreşte ca, odată adormită, să nu mai deschid ochii vreodată? Deşi, nu aceasta a fost cauza principală. Capul imi este plin cu ganduri. Ganduri, idei, enigme care, probabil, vor rămâne neelucidate. Imagini, secvențe pe care nu le pot desluşi. Apar când vor ele, fracțiune de câteva secunde. Sunt neclare. La fel mi s-a intamplat şi saptămânile trecute. Acestea ma țin trează. Un coleg chiar m-a numit un "zombie". Nu ştiu motivul, căci, când m-am uitat in baia fetelor, eram doar puțin palidă şi aveam cearcăne. Am ințeles că aceşti "zombie" sunt de fapt oamenii morți vii. Nici nu ştiu cum vine asta.

          Camera mea se află in pod. De fapt, este chiar podul. Un pat puțin uzat, o măsuță aflată in colț alături de un scăunel o populează, acestea aflându-se aici de când mă ştiu. Podeaua care scârțâie nu-mi permite să mă plimb pe timp de noapte. Pereții acoperiți de stratul inodor de mucegai se întind cu puțin deasupra mea. Dacă întind mâna, pot atinge cu uşurință tavanul. Nu se află multe lucruri în locşorul meu, dar sunt mulțumită de ele, căci sunt ale mele.

          După cum spuneam, nu am dormit noaptea aceasta. Am vrut, chiar am vrut, căci nu mai vreau să fiu din nou subiectul principal în discuțiile colegilor mei. Aspectul meu obosit, lipsit de putere nu m-ar părăsi, totuşi, nici dacă aş dormi, probabil, pentru tot restul vieţii. Starea de anxietate mi s-a sporit, căci teama de întuneric imi controlează de multe ori judecata. Un simplu gând la cuvântul "întuneric" face ca groaza să mă cuprindă. Pulsul îmi creşte, inima îmi bate incontrolabil, mă albesc şi mai tare la față, dacă este posibil. Nici nu vreau să mă gândesc la ceea ce se află acolo. Poate cuvintele mamei de mai demult au un merit însemnat. Îmi spunea că demonii sunt reali şi că veghează asupra mea, căci am fost născută in păcat, şi că nu sunt dorită de nimeni. De asemenea, în fiecare noapte îmi urează ca "demonii să mă sărute de noapte bună". Imediat cum am auzit aceste cuvinte am rămas perplexă, efectiv am înțepenit. Acesta este un capitol neuitat, din păcate, până în ziua de astăzi. Coşmarurile nu au încetat să apară. Însă, un singur vis urât care se tot repeta, legat de adâncul unei gropi are rezervată toată teama si groaza mea.

          Azi noapte nu am avut halucinații. Un alt factor a contribuit la insomnia mea. Nerăbdarea. Astăzi voi merge cu clasa într-o excursie organizată de domnul diriginte. Prezența este obligatorie, altfel sigur nu aş fi mers, doar la fel ca în celelalte excursii. Aşa a considerat el că este în avantajul nostru. După părerea lui, aceasta excursie va fi ocazia perfectă de a ne deconecta de la tot stresul acumulat pe parcursul semestrului. Când i-am spus mamei de ea nu a fost chiar de acord -de fapt, a fost cu totul împotrivă-, dar insistențele stăruitoare ale dirigintelui cum că nu acceptă un refuz au făcut-o să se răzgândească.

          Cobor din pat. Încerc să nu fac zgomot, căci ea sigur doarme, iar eu nu vreau să o trezesc din nou. Mi-aş strica dispoziția şi mai tare,ceea ce nu ar avea rost. Merg până la micuțul dulap şi aleg o bluză, pantaloni si nişte adidaşi. Cred că astăzi va fi frig. După ce m-am îmbrăcat, pentru că excursia va fi doar in oraşul vecin şi pentru că mama a achitat deja banii pentru ea, nu mai trebuie să iau şi altceva cu mine. Poate doar o jachetă in plus, în caz că va ploua, pentru a mă feri de ploaie.

          Mă apropii de gaura care ține locul unei trape, şi cobor pe scara care face legătura dintre cămăruța mea şi etaj. Mama doarme la parter, aşa că nu mă voi întâlni cu ea, deocamdată. Clipele se sparg in mii şi mii de minute, care se sparg in alte sute de minute, menite să mă facă să simt că trece un infinit până să ajung să cobor scările care fac legătura cu parterul. În încercarea de a nu face gălăgie, cobor cât mai încet posibil pe scări. Chiar când dau să trec prin fața bucătăriei, căreia mama i-a dezasamblat uşa pentru a vedea dacă vreodată încerc să mă strecor afară, îi aud glasul răguşit şi aspru:

          -Ia şi asta cu tine. Arată spre o plasă de carton aşezată pe masa încăpătoare. Cu paşi înceți, mă îndrept spre această masă, sub privirile mamei. Privirile ei par a mă despica in miliarde de bucațele. Ating plasa uitându-ma mai atent la ea.

          -Mulțumesc, spun, colțurile gurii ridicându-mi-se într-un zâmbet.

          Pentru moment chiar am crezut că îmi va răspunde la zâmbet, dar deea ce îmi spune îmi zdrobeşte orice gând că mi-ar putea zâmbi vreodată.

          -Toți vor avea una. Iar eu m-am făcut destul de râs când profesorul tău mai că m-a rugat să te las in excursia asta. Pentru "relaxare", cică. Tu nu ai nevoie de pauze. Nici măcar nu meriți să mergi la şcoală. Şcoala este un loc onorabil, în care se duc cei care învață şi cei care îşi câştigă locul învățând. Tu nu te încadrezi în niciuna din categorii.

          Rămân rigidă când aud ce îmi spune. Nu, merit să merg la şcoală. Merit să fiu elevă, chiar dacă nu am chiar cele mai bune note.

          Ea încă se uită la mine cu o urmă de reproş în ochi. Îi mai mulțumesc o dată, dar nu mai aştept răspunsul ei. Ies din casă.

          Simt că se va întâmpla ceva diferit. Ceva frumos, ceva la care mereu am visat. Această excursie va fi scăparea mea, presimt.