Suflet alb (II)

25. Șoc

Brusc, Vladimir mă prinse în brațele lui puternice, lipindu-mă de el și strângându-mă atât de tare, încât mi-ar fi fost teamă că mi-aș fi rupt o coastă dacă încă aș fi avut un corp uman.

― E în regulă, Rebecca. Sunt aici.

Nu înțelegeam cum, nu înțelegeam de ce, însă câteva cuvinte din partea lui mă linișteau complet, de parcă erau niște somnifere sau calmante. Mi-am închis ochii și mi-am încolăcit brațele în jurul lui. El simți moleșeala mea bruscă și mă așeză ușor pe pat, ținându-mă în continuare într-o strânsoare de fier. Însă pe mine nu mă deranja.

Nu mai dormisem de mult atât de bine cum dormisem în acea seară.

***

Tocmai ce scăpasem de la școală și nu știam ce să fac.

Vladimir mă sunase cu câteva minute înainte, spunându-mi că dacă vreau mă pot duce acasă, însă el avea ceva de rezolvat și va întârzia. Am oftat, însă nu am comentat. Din câte am înțeles, câțiva demoni încă îl mai abordau făcând referire la moartea mea, iar el încerca din răsputeri să dea impresia că eu nu reînviasem sub formă de demon, pentru aceste câteva zile în care Belial își pregătea armata.

Dar eu nu aveam chef să mă duc acasă. Așa că am trecut pe lângă un loc în care nu am mai mers demult, încă dinainte să-l cunosc pe Vladimir.

La Timeless, cafeneaua unde mergeam cu Ariana.

Nu o mai vizitasem pe Ariana de atunci. Mă durea, însă ea trăia cu impresia că eu eram moartă și nu voiam să o zăpăcesc și mai rău decât era deja. Cum făceam de altfel și cu mama.

Toată lumea înnebunea dacă stătea în jurul meu.

Sau murea.

Cel mai sigur era să mă distanțez de oameni. Cel puțin pentru moment.

Am luat un autobuz care m-a lăsat la câțiva metri depărtare de cafenea. Am inspirat adânc mirosul verii și am admirat soarele strălucitor ce mă făcea să mă topesc. Păcat că nu mai simțeam căldura la aceeași intensitate pe care o simțeam odată. Eram conștientă că ar fi trebuit să merg cu limba scoasă pe afară la cât de cald era și la cât de îmbrăcată eram eu. Însă... eu mă simțeam ușor gâdilată de briza sfredelitor de fierbinte, deși era doar începutul lui iunie.

În câțiva pași, am ajuns în fața cafenelei...

... care era închisă. Complet. Nu se mai vedea niciun scaun, nicio masă.

M-am oprit în fața clădirii, holbându-mă neputincioasă la localul pustiu și încuiat.

Atât de multe lucruri se schimbară. Cine știe, poate Constanța nici măcar nu va mai exista la un moment anume.

Această realizare mă șocă pentru câteva secunde și mi-am scuturat capul frenetic. Nu trebuia să mă gândesc într-atât de departe în viitor. Trebuia să trăiesc acest moment.

De disperare și confuzie totală.

Dar asta era viața. Durere, bucurie, sentimente puternice, pe care nu trebuia să le las niciodată să se estompeze, oricât de mult m-aș fi schimbat.

Și, în acest moment, mi-am jurat mie însămi un singur lucru: că nu voi uita ce înseamnă să simt. Că nu voi uita emoția. Că nu voi uita cum e să ai fluturași în stomac, gânduri negre în minte, nod în gât din cauza fricii. Că nu voi uita să fiu umană, oricât de mult mintea mea se va transforma.

Cu încă un oftat, am plecat.

Nu știam unde să mă duc.

Mă simțeam singură.

Așa că m-am dus, împotriva conștinței mele, într-un loc plin de oameni: la mall.

După ce am luat alt autobuz, în care am stat vreo jumătate de oră, am ajuns in fața clădirii uriașe cu vreo trei corpuri. Am intrat înăuntru, iar multitudinea de oameni care râdeau, vorbeau, cărau genți și pungi uriașe, mă făcu să devin foarte anxioasă.

Nu îmi era frică de ei. Îmi era frică pentru ei.

Am înaintat cu pași mărunți, încercând să mă fac cât mai invizibilă cu putință. Unii oameni îmi aruncară câteva priviri ciudate, însă eu mi-am ferit rapid privirea, iuțind pasul.

Într-un final, am intrat într-un magazin cu haine. Am oftat ușurată, observând că nu erau prea mulți oameni aici. Eram, totuși, în timpul săptămânii, iar cei mai mulți erau la muncă sau la școală.

Am început să inspectez hainele, simțindu-mă ca o adolescentă normală. De când nu mai făcusem asta!

De când cu Gabi...

Mi-am blocat mintea, nelăsând astfel de gânduri să mă demoralizeze și mai rău. Acesta trebuia să fie un moment de relaxare.

Am găsit o pălărie drăguță și, de ce nu, am pus-o pe cap, îndreptându-mă spre o oglindă uriașă de pe un stâlp dreptunghiular.

Mi-am privit ușor fața și aproape că nu m-am recunoscut.

Eram eu? Nu eram eu. Dar...

Aveam pielea aproape complet albă, fără cusur, ce părea catifelată și bine întreținută, dată cu zece mii de creme. Ochii mei albaștri străluceau frenetic, deși nu era din cauza foamei de suflete. Așa străluceau ei în poziția de „repaus".

Arătam ca... Vladimir.

Am dat jos pălăria și m-am apropiat mai mult de oglindă. Eram atât de ciudată. Arătam ca un vampir.

Dar nu era asta. Corpul meu doar se... preschimbase complet într-un containăr.

De când venisem din iad, procesul de transformare se iuțise, de parcă fusese alarmat de natura mea adevărată. Am oftat adânc și m-am răsucit cu spatele la oglindă.

Oare... voi vrea vreodată să-mi schimb containărul? Să posed... un alt corp?

Nu, nu, nu, nu!

― Îți stătea foarte bine cu pălăria aia!

Am lăsat pălăria la locul ei, când, deodată, o fată se băgă în seamă cu mine. Fără să o privesc, am zâmbit tristă și i-am răspuns pe un ton indiferent.

― Nu e genul meu, din păcate.

Am dat sa plec, însă această fată nu se prindea deloc, ba chiar mai mult, mă apucase de umăr. Mi-am ridicat sprâncenele și, chiar înainte să mă răsucesc cu fața la ea, spuse:

― Ba eu chiar cred că e genul tău, Rebecca.

M-am eliberat din strânsoarea ei și i-am privit chipul. Mi-am căscat gura la ea, nevenindu-mi să cred.

Era rodul imaginației mele? Începusem să delirez?

Nu, nu era posibil...

― Bună, Rebecca! Ți-a fost dor de mine? mă întrebă Miruna, zâmbindu-mi cu gura până la urechi.