Suflet alb (II)

25. Șoc

― Nu. Asta ar însemna să mori, i-am răspuns eu, furia tonului meu crescând în intensitate.

― Dar oamenii pe care îi știi de o viață nu ar face-o.

― Oricum vor muri toți, iar eu voi rămâne singura în viață..., murmuram eu, iar Vladimir se încruntă din nou, făcându-mă să conștientizez ce tocmai am spus.

Vladimir oftă și se ridică și el în fund, orientându-și corpul cu fața înspre mine.

― Rebecca. E numai vina mea că ai ajuns așa. Dar... chiar dacă sună egoist... eu nu regret deciziile luate. Aș prefera să devii demon de încă zece mii de ori decât să mori într-o bună zi și să dispari pentru totdeauna. Chiar dacă... asta nu se poate numi chiar viață, măcar ești aici. Și cu timpul te vei schimba și tu și mentalitatea ta. Corpul deja s-a schimbat. De câte zile n-ai mai mâncat?

Mi-am ridicat sprâncenele auzind această întrebare. Îmi aminteam cum în primele zile după ce am reînviat mă simțeam slăbită și mâncam, deși nu neapărat din foame. Transformarea s-a petrecut oarecum lent și fără să-mi dau seama.

― Containărul tău s-a ajustat conform energiei tale. Conform sufletului tău. Acum e doar... un simplu containăr, nu mai e un corp uman. Și... deja ai început să te schimbi și tu. Nu mai ai aceleași reacții în legătură cu sufletele omenești pe care le aveai odată.

Mă uitam prin el, încercând să incurgitez și să verific informațiile pe care mi le transmitea.

Avea dreptate.

Dacă lăsam gândurile din străfundurile conștinței mele să iasă la suprafață... nu mă simțeam chiar într-atât de afectată de posibila pierdere a sute de vieți omenești. Inițial crezusem că nu luam în serios acest lucru pentru că mă aflam în stare de șoc. Însă nu acesta era adevărul.

― O să... o să devin inumană? l-am întrebat eu, lacrimile începând să mi se adune în colțurile ochilor.

Vladimir își puse mâinile de o parte și alta a feței mele, ștergându-mi gentil picăturile care începură să-mi cadă pe obraji. Ochii lui luciră și își îndepărtă mâinile. Le ridică în aer.

Sânge.

Oh, Doamne!

Se întâmpla. Se întâmpla. Se întâmpla.

Mă demonizam complet.

― Știam că va veni acest moment. Te-ai hrănit de curând.

Am clipit rapid, încercând să-i văd fața lui Vladimir. Nu puteam. Sângele îmi acoperise ochii precum un văl, încețoșându-mi privirea. După câteva secunde, însă, se făcu brusc lumină. Vladimir îmi șterse sângele cu un șervețel, iar eu mă holbam la mâinile sale mânjite.

Pătura albă, lenjeria albă a patului, perna albă, toate erau acoperite de sânge.

Tot ce vedeam era roșu.

Mi-am pus mâinile peste gură, rămânând șocată.

Ce ar fi trebuit să fac?

Nu aveam ce să fac.

Știam ce devenisem. Nu aveam ce face.

Exista vreo soluție?

Nu exista nicio soluție. Doar să supraviețuiesc.

Însă meritam? Meritam o viață ca toți ceilalți oameni?

Vladimir merita?

Nu știam. Nu mai știam nimic.