Când soarele răsare

Capitolul 1

" I am not perfect.

I am messy.

Not just my bedroom but me."

- Jennifer Nevin, All the Bright Places

Ce faci atunci când pierzi o persoană dragă? Mai precis mama, ființa ce ți-a dat viață și care și-a petrecut o bună perioadă din timp având grijă de tine și învațandu-te tot ce trebuie să știi pentru a supraviețui in lumea asta dură.

De aproape o săptămână am terminat clasa a 12-a, și tot de atât timp încearcă tata să mă convingă să îmi petrec ultima vacanță de vară înainte de a merge la facultate la ferma bunicii din Beverly Hills.

Bunica are probabil cea mai mare fermă de cai pe o rază de mii de kilometrii. E cunoscută pentru diversivitatea mustangilor de sange pur, dar și pentru concursurile pe care le câstigă lunar, pe primul loc.

Era una din dorințele ei de mică. Să ducă tradiția familiei mai departe. Iubește caii la fel de mult cum iși iubește fetele, adică pe mătușa Abby și pe mama care nu mai e printre noi de doi ani, de când a avut loc acel accident îngrozitor de mașină la care am luat parte și eu.

După acel accident, din care am scăpat ca prin minune, nu am mai fost la bunica Sophie. Pentru că acolo copilărise mama și ar fi fost prea dureros pentru mine să revad lucrurile ce i-au aparținut mamei. Accidentul a avut loc chiar acolo, la cațiva kilometrii de fermă. Mama circula regulamentar pe banda sa când un camion ce venea din partea opusa a încercat să ocolească un iepure ce îi sărise în cale, venind pe linia mamei. Ea s-a panicat și în încercarea de a ocoli camionul a intrat într-un stâlp de electricitate iar de atuci totul s-a înnegrit.

- Haide, Katelyn , e doar o vară. Murmură tata închizand dosarul de culoare abastru care conținea noul său caz ca și avocat, aruncându-l pe măsuța de cafea.

- Nu vreau să merg, tată. Zic ținandu-mi mainile pe langă corp, păstrând o expresie facială neutră.

- Parcă îți plăcea la bunica Sophie. Adaugă, împingându-și cu degetul arătător ochelarii cu ramă neagră mai bine pe nas.

- Da, cand era și mama. Îi replic în timp ce îmi pun mâinile în sân așteptând să renuțe la idea de a mă convinge să merg la fermă, dar la cum îl știu eu pe tata, nu o să se lase atât de ușor, doar e avocat.

- Știu că încă nu ai trecut peste faza cu accidentul, cum nici eu nu am facut-o, dar nu poți să rămai blocată în trecut. Îmi e dor de Elizabeth, chiar foarte mult, a fost o soție si mamă minunată.

- Tată...

- Îți plăcea locul ăla la nebunie cand erai mică, de ce ar fi diferit acum? Întreabă ridicându-se de pe fotoliul din piele veninid mai aproape de mine.

- Locul ăla e diferit. Șoptesc, simțindu-mă pentru o clipă mai singură decât am fost vreodată.

- Locul ăla e la fel. Tu ești cea diferită.

Și cu asta a plecat în bucătărie lasându-mă singură in mijlocul sufrageriei. Rumeg vreo 10 minute ceea ce tocmai mi-a spus tata și îmi dau seama că poate chiar avea dreptate. Poate eu eram cea ce se schimbase. Doi ani pot schimba mult o persoană, iar despre mine pot spune că m-au schimbat radical. De atunci am renunțat să mai ies în oraș cu prietenii mei, folosindu-mi tot timpul liber citind și învățând pentru că îmi doresc să intru la Harvard cum își dorea și mama.