Suflet alb (II)

24. Sacrificiu

Vladimir își îngustă ochii, dar știa că aveam dreptate. Nu era nicio cale de scăpare din această situație. Plus că, dacă ce spunea Belial era adevărat, atunci era doar o chestiune de timp până când Lamashtu ar fi aflat că eu eram în viață și ar fi venit după mine pentru a mă ucide.

Așa că era în favoarea noastră să acționăm dinainte.

Vladimir oftă, ciufulindu-și părul.

― Nu îmi place deloc cum sună, dar... asta ar fi cam cea mai sigură soluție pentru tine.

Am zâmbit afectată și am dat din cap.

― Mda. Cel mai sigur e să devin momeală.

Vladimir se strâmbă și îmi apucă o mână, jucându-se cu degetele mele. Un fior îmi alunecă pe șira spinării, simțind cum atingerea lui îmi trimitea șocuri electrice prin tot corpul.

― Nu îmi place cum sună, însă cam ăsta e adevărul. Dar nu îți face griji. O să te protejez eu.

M-am înroșit involuntar, iar el zâmbi ușor, ochii săi sclipind.

― Dar... nu îmi place că ai acționat fără acordul meu.

Mi-am ridicat o sprânceană și am pufnit amuzată.

― Am nevoie de acordul tău?

El zâmbi cum zâmbește el de obicei, emanând acea aură de demon al tentației.

Nu îmi plăcea când juca murdar!

― Bineînțeles că da. Iar acum e timpul să-ți primești pedeapsa.

Își presă buzele de ale mele, însă eu nu m-am simțit nici măcar pentru o secundă pedepsită.

***

― I-ai spus!

Belial mă privi cu ochii îngustați și făcu pașii mai mari pentru a rămâne în dreapta mea. Mi-am dat ochii peste cap și m-am întors cu fața înspre el.

Nu știam de unde aveam atâta tupeu ca să mă comport cu un demon de parcă îmi era părinte și mă enerva mustrarea lui idioată.

Probabil mi-o căutam cu lumânarea, însă avea nevoie de mine, așa că nu mi-ar fi făcut nimic. Cel puțin până când Lamashtu va fi distrusă.

― Vladimir ne poate ajuta, Belial.

Belial mă prinse din nou de braț –trebuia să înceteze cu gestul ăsta, îl făcea întruna!- forțându-mă să mă opresc din înaintat.

Eram în fața școlii, iar eu voiam să intru înăuntru. Vladimir nu plecase cu mine; spusese că avea niște treburi de rezolvat și că trebuia să mă duc singură azi.

Iar pe drumul minunat, în timp ce priveam copacii cu corcodușele aproape făcute și inspiram mireasma verii, apăru deodată lângă mine Belial cu înfățișarea sa obișnuită umană.

― Nu îmi mai spune Belial. Nu vreau să mai afle nimeni de adevărata mea identitate.

M-am abținut să nu-mi dau ochii peste cap și în schimb i-am privit mâna insistent. El oftă și îmi dădu drumul, încrucișându-și mâinile la piept.

― Aka nu poate fi de ajutor. Nu are cum să intre în iad, ți-am mai zis. Așa că de ce îl bagi în alertă? Deja pot să simt cum energia îi devine și mai întunecată decât era deja. O să facă demonii din jur suspicioși. Și așa au devenit bănuitori când și-au dat seama că Aka nu a distrus planeta după ce ai murit...

― Nu asta era ideea? Să afle de prezența mea? l-am întrebat eu, ușor confuză și recalcitrantă.

El își dădu din nou ochii peste cap, enervându-mă și mai rău.