Un necunoscut printre cunoscuți.

Prolog

Merg, într-un ritm lent, pe strada ce îmi este atât de cunoscută. Până şi aerul iernii îmi trezește atâtea amintiri. Amintiri fericite, dar şi amintiri care izbesc orice fărâmă de speranță.

-Trebuie să fac asta. Trebuie să-i fac față! Îmi spun, însă ştiu foarte bine că mint.

Nu îi pot face față. Ştiu că nu pot. Îl iubeam prea mult, îl iubesc prea mult. Dacă nu aş fi fost beată în acea seară... Nu l-aş fi pierdut...

Când ajung în fața blocului, deschid uşa lui şi mă îndrept chiar spre prima uşă ce îmi iese în cale, aşa cum mi-a fost spus să fac. Bat la acea uşă şi o voce de femeie, destul de impunătoare strigă:
 
-Intră!

Fac întocmai cum mi-a spus, apoi o privesc pe femeia din fața mea, care, la rândul ei mă privește şi ea, nespunând nimic.

  -Bună ziua... Sunt Raven Fennings...
 
E tot ce pot să spun.

  -Oh, bună! Tu ești fata cu acci...

  -Vă rog, nu rostiți acel cuvânt. Îi spun, intrerupand-o.

  -În regulă. Eu sunt Kimberly O'neil şi sunt psihologul tău. Eu voi încerca să te ajut să treci peste... evenimentul nefericit din viața ta. Se prezintă ea.

Bine spus, va încerca. După doi ani de la incident, niciun nenorocit de psiholog nu a reușit să mă facă să uit şi nimeni, absolut nimeni nu mă poate face să nu îl iubesc pe acel om, indiferent de existența lui.

-Eşti bine? Mă întrerupe din ganduri vocea femeii de lângă mine.

-Mai bine ca niciodată! Exclam eu, ştiind că nu e adevărat.

Dacă stau puțin să mă gândesc, cred că nici psiholoaga asta nenorocită nu m-a crezut când am spus că sunt bine. Adică, uită-te la mine. Am ochii atât de roșii încât par injectați. Părul meu arată total diferit față de perioada când... Când avea cine să mi-l admire, cine să mi-l complimenteze. Acum e răvășit, complet răvășit. Buzele mele nu mai sunt roșii,  aşa cum erau când mi le săruta el... Acum sunt lipsite de culoare, uscate. Şi dacă stau să mă gândesc şi mai bine, nu aş fi aici dacă aş fi fost bine.

-Primul exercițiu pe care o să îl facem este următorul.  Mă întrerupe, din nou, din gânduri psiholoaga. O să te priveşti în oglindă şi o să spui cu voce tare tot ceea ce ai pe inimă. Adaugă ea.

Trag, adânc, aer în piept, expir aerul, după care încep să spun:

-Păi, simt atât de multe. Simt o durere puternică în piept, dar nu e o durere fizică. Mă doare sufletul şi nu pot să spun din vina cui. Nu pentru că nu vreau, ci pentru că nu pot. Nu îmi pot da seama cine a fost de vină, referindu-mă la mine şi la... el.

-Asta am înteles, dar vreau ca tu să îti recunosti subconștientului tău ce sentimente ai de la acel eveniment. Spuse femeia, pierzându-şi putin răbdarea.

-Simt durere, simt tristețe, simt dezamăgire, simt dor, dar în mare parte simt frică.

-Frică? Frică față de cine?

-De... de necunoscut. Pentru că totul mi se pare necunoscut fără el. Îi răspund eu, încercând să îmi reprim lacrimile.

-Asta e tot ce simti în inima ta?

-Da, presupun.

-Bun, acum că ai reușit să treci peste acest exercitiu, vreau să te întinzi pe canapea şi să începi să îmi spui tot ce s-a intamplat.

-Nu, nu o să fac asta. Îi spun eu, pe un ton rece.

-Trebuie să o faci, altfel nu vei putea să treci peste.