Suflet alb (II)

18. Enervare

Mâna lui mă apucă într-o fracțiune de secundă de bârbie, trăgându-mă atât de aproape de el încât îi puteam simți respirația îmbietoare direct în față.

― Draga mea Rebecca, nu trebuie să omori oameni inocenți. Sunt destule jigodii pe acest pământ care trebuie anihilate. Te credeam fată deșteaptă.

I-am dat mâna la o parte, într-un mod mai agresiv. Vladimir afișă o mină rănită, de parcă gestul meu îi frânse inima.

― O viață e o viață. Nu am dreptul de a o lua.

Pufni din nou.

― Deci zici că ar trebui să mor și eu de foame, nu? Ah, da, ai dreptate, o să mor aici, lângă tine, și ne ducem amândoi în iad. Ce romantic.

M-am trântit în pat și m-am întors cu spatele la el. M-am învelit bine cu pătura și i-am zis pe un ton răspicat și nervos:

― E treaba ta ce faci, eu ți-am zis ce o să fac eu.

Oftă.

Mâinile sale calde se încolăciră pe abdomenul meu, lipindu-mă cu spatele de el. Își așeză bârbia pe umărul meu, iar răspunsul meu fiziologic nu se sfii să apară.

― Rebecca... de ce ești așa încăpățânată?

Șoapta lui îmi gâdilă ceafa și îmi trimise șocuri electrice prin tot corpul.

― Ce aș face eu fără animalul meu de companie? Vrei să fiu trist din nou? Parcă animalul de companie era cel mai bun prieten al omului...

Mi-am dat ochii peste cap, simțind cum limita nervozității mele tocmai ce fusese atinsă.

― Ăsta e felul tău subtil de a-mi zice că suntem doar prieteni?

― Hmm? Suntem mai mult de atât?

Mi-am închis ochii, expirând zgomotos.

Nu știam dacă doar făcea mișto de mine sau chiar credea asta. În orice caz, modul său zeflemitor de vorbi despre astfel de lucruri doar mă făcea să ating pragul nebuniei.

― Lasă-mă să dorm!

― Ah! Ce rece ești față de mine! Când te gândești că mi te-ai confesat așa frumos săptămânile trecute...

M-am ridicat, deodată, din pat și am dat să ies din cameră.

Într-o secundă, Vladimir era în fața ușii, privindu-mă în continuare batjocoritor.

― Dacă ai de gând să te comporți atât de copilărește, aș prefera să dorm în camera mea, i-am zis eu fermă, încrucișându-mi brațele la piept.

El își dădu ochii peste cap și îmi imită poziția.

― Ești cam sensibilă la sarcasmul meu. Poate e un alt efect secundar.

― Tu ești cam insensibil la ce mi se întâmplă. Sunt total dată peste cap cu toată treaba asta cu moartea și reînviatul, iar tu ai chef doar de glume. Nu înțeleg de ce vrei să mă enervezi, dar nu o să iasă bine.

Ochii îi sclipiră ciudat, de parcă cuvintele mele erau exact ce voia el să audă.

― Oh? Ți-am rănit sentimentele? Mă scuzi, nu știam că ești o prințesă. Presupun că eu sunt servitorul nu-i așa?

― Vladimir, încetează!

Nici măcar nu clipi la strigătul meu. Zâmbetul i se lărgi și mai mult, de parcă încerca să mă provoace.

― Ce să încetez? Fă-mă să înțeleg, Rebecca! Ce să încetez? Să te fac să supraviețuiești în continuare? Sau să vorbesc despre relația noastră inexistentă?