Suflet alb (II)

18. Enervare

Însă Vladimir nu mai spuse nimic, holbându-se în continuare la tavanul alb.

― Ce efecte mai sunt?

Oftă, ridicându-se în capul oaselor.

Își aținti ochii asupra mea și zâmbi trist.

― Ești marcată, Rebecca. Poate creierul tău nu își mai amintește, însă sufletul tău da.

Întinse ușor degetul său inelar, lung și alb, și îl aținti înspre inima mea.

― Corpul tău nu mai e corpul tău. E un containăr. Iar toate gândurile care nu te lasă să dormi noaptea sunt lucruri obișnuite pentru demoni. Nu vei uita niciodată de locul căruia îi aparții. Singura diferență dintre noi este că eu m-am obișnuit cu astfel de lucruri de-a lungul timpului. Dar tu nu. Plus că...

Oftă din nou, lăsându-și mâna să cadă pe pat, între noi.

― ...trebuie să te hrănești. Nu poți sta pe pământ dacă nu-ți hrănești sufletul.

― Să...să mă hrănesc?

Eram confuză.

Vladimir se uită drept în ochii mei și zâmbi din nou. Fața lui îmi prevestea că nu era de bine.

― Adică trebuie să omori pe cineva.

Mi-am căscat ochii la el, nevenindu-mi să cred.

― Nu. Nu fac așa ceva.

Vladimir începu să râdă. M-am încruntat, simțind cum deveneam din ce în ce mai nervoasă.

― De parcă ar fi după tine, comentă el, având lipit pe față zâmbetul acela batjocoritor care mă făcea să-mi ies din pepeni.

― Prefer să mor decât să fac așa ceva! am țipat eu la el, simțind cum m-am înroșit toată din cauza vorbelor sale zeflemitoare.

― Huh? Deci vrei să te reîntorci în iad? Realizezi că dacă omori un om sau te înfometezi... tot acolo ajungi, nu?

Își aproprie fața de a mea, iar răspunsul corpului meu la gesturile lui nu erau în concordanță cu ce găndeam despre el în momentul de față. Inima începu să îmi bată mai repede, reamintindu-mi de sentimentele pe care i le purtam. Îmi venea să îmi dau o palmă. Sau să-i dau lui una.

De ce profita de asta mereu când găsea ocazia?

― Nu contează. Indiferent de locul în care o să ajung... de ce să mai iau pe cineva inocent cu mine?

Pufni amuzat și se retrase cu o palmă depărtare de mine.

― Poți să încerci să te păcălești singură cu comportamentul ăsta nobil. Am încercat și eu asta, dar fără succes. Până la urmă tot natura ta o să învingă.

― Dacă sunt și înger, atunci de ce ești atât de sigur că o să aleg calea greșită?

Pufni din nou. Am inspirat lent, încercând să mă calmez și să mă abțin din a-l ucide.

― Oh, te rog! Partea ta de înger e decăzută! Crezi că îngerii puri au ochii albaștri? Îi au albi, Rebecca. Albastrul tău e murdar. Arată doar originea, nu și ceea ce ești acum. Natura ta e demonică, decăzută, damnată. Iadul va fi locul tău, indiferent de alegerile pe care le vei face. Așa că, dacă tot te duci jos, de ce să nu te distrezi măcar?

Mi-am dat ochii peste cap și mi-am încrucișat brațele la piept.

― Asta ți se pare distracție? Să omori suflete nevinovate?