Tatuajul

1. Secrete

   Știa că n-avea de ales, știa din întreaga sa ființă că avea să înceapă și să se sfârșească chiar atunci. Un pas în față, o șuviță întunecată lăsată să-i cadă pe grimasa încruntată. Picurii reci ai dimineții o făceau să tremure, însă aerul curat, plin de miresme ale ierbii proaspăt udate, îi refăcură obrajii rumeni și plini de falduri fine de la micuțul zâmbet apărut. Inima îi bătea de bucurie, dar și de emoții, căci, imediat ce ajunse pe plajă, bătrânul apăru în obișnuita sa robă cenușie pătată de poțiuni experimentale. Cu un murmur ușor, aproape insesizabil, o salută respectuos pe tânără. Mișcarea mâinii îi fu lentă, însă precisă, aterizând drept pe umărul stâng al fetei, acolo unde tatuajul îi pulsa sub haine. Copila simțea putere, avea nevoie de ea. Întreaga-i ființă mistică i se afla în micul dragon de pe umăr. Culorile tot se schimbau, în funcție de sentimentele purtătorului. Se facea că, acel tatuaj, era simbolul pentru mai multe domenii, cunoașterea, cel mai vast, dragostea, cel mai greu de înțeles, ori puterea, cel mai periculos și aprig. Greu de pus în balanță, încă din cele mai vechi timpuri, tatuajul punea stăpânire pe ființa umană secând-o de esența vitală prin nebunia adusă. Se ştia deci, că purtătorul acestuia era premeditat la o soartă cruntă încă din primele luni de viață. Din fericire pentru ea, Huai, trecuse cu brio de 15 ani, căci tatuajul o alesese de la naștere. Nimeni nu-i știa secretul, cum de era singura care supraviețuise atât, nici măcar bătrânul înțelept, ori ea.
    Cu mult timp în urmă, mai precis, cu 15 ani, Sfatul Înțelepților, se ridicase în fața acestei probleme. Aveau să o ocrotească ființa ce purta tatuajul, ori s-o distrugă, căci, fără doar și poate, avea să facă ravagii în lume cu puterile sale nebănuite. Cunoștea și Huai povestea, însă niciunul, copila ori bătrânul nu puteau intui de ceea ce le rezerva viitorul.
Au decis să se întâlnească în fiecare zi când luna plină apărea pe cer. Acela era momentul când mările se despicau pentru cei înțelepți, cerurile răsunau însemnând venirea lor, iar pământurile dădeau roade sănătoase cu puține zile înainte. Se aflau deci, din nou, față în față cu gândul îndreptat spre ce avea să urmeze.      După lungi minute de tăcere, glasul hodorogit al bătrânelului în robă răsună:
   -Sfatul a decis, este incontestabil. Vor să te anihileze.
  -Deci ai venit aici pentru asta? îl întrebă copila ca și cum n-ar fi crezut vreun cuvânt, căci unchiule, nu-ți va fi ușor.
-Asta trebuie sa fac, însă mi-e greu, m-am tot gândit, și am sa te adăpostesc eu până le dovedesc că ai puterile sub control.
  -Unde mergem?
-În Kaah, ne vom antrena. O să vorbesc cu familia ta în seara aceasta, iar în zori plecăm, răspunse el după care dispăru luat de prima briză a mării lăsându-o pe copilă îndurerată.
    -Dar... nu vreau să plec... suspină Huai în timp ce lacrimile dădeau navală... nu-mi pot părăsi familia, dacă nu mă întorc?! reuși ea să urle în final. Un țipăt încărcat cu teama cea mai profundă și ura sinelui ce creștea în ea pe zi ce trecea.
De această dată se întoarse acasă cu privirea în pământ. Grimasa îi era neutră, dar, de priveai atent, vedeai o umbră cenușie ce i se așternea tot mai rapid pe chip, aceeași umbră ce-i învăluise inima la aflarea veștii. Frica. Era singură acasă. Ce avea să caute acolo dacă era singură? Cu mintea goală și un sunet grav al clanței scârțâinde, pași în micul hol. Îl privi din nou și din nou timp de zece minute, nu voia să-l uite. Pereții bej deschis, măsuța pe care se aflau cheile și toate nimicurile din buzunarele părinților ei, bănuți, mingiuțe, totul pus într-o dezordine familiară. Cu pași mici, dar preciși înaintă spre prima încăpere din dreapta, sufrageria. Tapițeria înflorată era atracția principală a oricărui nou venit, însă pentru Huai, biblioteca fusese cel mai fascinant lucru din casă de la începuturile existentei sale. Încă de mică se pierdea de sub mult prea atenta supraveghere a părinților, spre a se sustrage în sufragerie, găsită fiind apoi cu un degețel în guriță privind mirată biblioteca. Din lemn bine lăcuit de stejar, trainicul adăpost al cărților era împărțit în două sectoare, între care trona, ca o aducere aminte asupra practicilor contemporane, un televizor. Primul turn, cel îngust, era încredințat cărților autorilor străini. Al doilea, și cel mai incitant pentru copilă, era dedicat autorilor români, căci, deși cu origini străine, familia Withmore se mutase cu câțiva ani în urmă în România, acesta fiind visul tatălui lor, Karl, încă din copilărie. Cu cât te apropiai mai mult de a doua, și cea mai mare parte, simțeai mirosul de vechi amestecându-se cu un plăcut fior de satisfacție la gândul câtă cunoaștere se putea afla acolo, sentiment ce te ducea pe meleaguri vechi pierdute de omul modern. În continuare, față-n față cu televizorul, o canapea de trei locuri de un roșu carmin spălăcit, dar extrem de comodă, trona ca o regină înconjurată de alte două fotolii mai micuțe, fabricate din același material. Masuța de cafea împodobită cu sculpturi felurite pe picioarele-i masive și lemnoase, părea să fie cel mai vechi obiect al camerei, ceea ce, era adevărat, fiind primită de la bunici, pe care o aveau de când se căsătoriseră. Culoarea pereților întregea tabloul cu irizațiile sale roșiatice, și acestea, cu urme șterse din cauza trecerii timpului și a creioanelor celor mici. În colțul din stânga, masa principală ședea comod împrejmuită ca de niște paji de scaunele înflorate, recent cumpărate, fiind , după cum spunea mama lui Huai, Lena," cea mai bună achiziție în ultimii 10 ani!". Cercetarea continuă până la punctul final, anume camera ei. Cum avea să se descurce fără să se trezească zilnic salutându-l pe personajul ei preferat, Jack, inventat în copilărie?  Posterul acestuia se susținea cu grijă în patru panglici de scotch pe dulapul cu două uși vopsit în culori vii de roșu și verde. Huai, iubind Crăciunul, a dorit insistent ca tot mobilierul să îi fie ales în cele două culori: roșu și verde. Pe deasupra se zăreau mici ghirlande de hârtie albă, create cu scopul de a da aspectul "zăpezii ce nu se topește". Puterea de a creea zăpada ce nu se topește îi aparținea lui Jack, astfel că, precum o prietenă bună, copila a decis pe la șapte anișori, să creeze ghirlandele pe care să le schimbe în fiecare an cu altele noi. Solid, impunător, locul unde prefera să nu se afle mai mult de trei ore consecutive, biroul, tot din lemn de stejar era plin de schițe și caiete răsfirate, cărți deschise la pagini unde se afla punctul culminant al poveștii. În final, cel mai comod și primitor loc era patul tot în culori de roșu și verde. Încă de mică obișnuia să se afunde în salteaua moale când simțea neliniște în suflet, pernele cafenii fuseseră udate de lacrimile sale de multe ori, astfel că, tihna și-o găsea mereu între faldurile unei pături voluminoase și a pernelor cafenii.
Orele se scurseră pe nesimțite. Sosirea orei cinci după-amiaza anunță cu precădere și sosirea părinților și a fratelui lui Huai, ce fusese plecat zile întregi la cațiva prieteni. Trosnetul sec ivit la trântirea ușii de către Rams, fratele fetei, o trezi pe aceasta din somnul neliniștit ce o cuprinsese. Erau în final cu toții acasă. În mai puțin de două ceasuri, bătrânul avea să își facă apariția la masa de seară, desigur, invitat, ca mai apoi să o ia pe fată din locul pe care-l numea "acasă". Tatuajul, parcă trezit la viață, îi înțepă ușor umărul, parcă îndemnând-o să-și adune lacrimile și să petreacă timpul rămas cu familia ei.
Masa de seară era încărcată cu bucate alese, de la friptură de curcan, mici, mămăligă, sarmale și alte mâncăruri ce-ți lăsau gura apă, preparate cu mult tact de către Lena cu ocazia vizitei bătrânelului. Cu toții se priveau pe furiș ridicând sfioși capetele spre înțelept, care vocifera dorințele lui de a o lua pe Huai sub protecția sa. Nimeni, însă, nu observă cel mai bizar fenomen al serii. Departe de participanții la discuție, care, în urma unor glume prinseră glas, Rams, tânărul și iubitul frate al lui Huai era pe cale de a-și pierde lupta interioară. Îi era greu, cu fiecare vizită, să se stăpânească în fața bătrânelului, pe care, în secret, îl venera, dar îl și detesta pentru cultul său superior. Voia să-l prindă din urma cu tot ce era contemporan, să fie un înțelept al vremurilor lui, însă cu greu ajungea la performanța de a-și cultiva visul, chiar și cu puțin. Mormanele de cărți din camera lui, deschide la diverse pagini, însemnate în fel și chip aparent neîngrijit, dar în esență sistematic, îl defineau ca om. Simțea aprige furnicături în extremități, timp în care o voce luntrică îi șușotea aprins :"arată-te!". De fiecare dată, vocea primea același răspuns cast :"nu", urmând apoi o migrenă provocată de încercarea de a "calma spiritele". Nu trecu mult timp, doar o jumătate de oră de când bătrânelul începu să povestească, și Rams se ridică de la masă scuzându-se că se duce să ia din camera lui o carte, de care era foarte mândru voind să le-o arate tuturor. Minciuna fu de către toți înghițită, mai puțin de către bătrân care-l privea cu ochii parcă înghețați de culoarea ce și-o arătau. Simțea, precum simțea orice, neliniștea băiatului. Observă de la sosirea lui cum, treptat, pe chipul măsliniu al tânărului căzu o umbră rece, ochii căprui fură învăluiți de sentimente negre, iar mâinile ușor tremurânde ale trupului firav nu conteneau să se încleșteze cu fiecare prilej. Precum surorii lui, o suviță neagră îi căzu pe frunte, însă fu îndepărtată cu un gest scurt, parcă involuntar. În următoarea oră, băiatul nu se alătură mesenilor, ceea ce le dădură tuturor mari întrebări, mai ales lui Huai. În clipa imediat urmatoare, un urlet încojură căsuța. Se auziră sunete înfundate ale unor dărâmături. Alarmați, cu toții dădură să plece spre proveniența suntelelor, camera lui Rams, însă cu un gest al mâinii, bătrânul le spuse să se așeze, căci avea el să rezolve problema. Bănuielile îi erau, deci, confirmate.
Cu delicatețe, înțeleptul bătu în ușă șoptind: "Rams, știu că ești acolo, ai vrea să vorbim puțin?". Răspunsul veni scurt și tăios :"Nu!", însă cu glas și mai șoptit bătrânelul continuă, astfel încât cei din urma să nu-l audă:" Secretul tău este în siguranță." În următoarea secundă, se auzi un pocănit grav al unei chei întoarse-n broască. Cu mâna-i tremurândă, băiatul apăsă clanța ca pentru a întredeschide ușa, apoi zise încet, ca pentru sine:
-Doar tu poți intra. Restul plecăți.
Ca și cum ar fi ascultat de stăpânul casei, cu toții se întoarseră la masa de seară, deși toate bucatele se răciseră. Spre deosebire de părinții ei, Huai refuza cu stoicism să se atingă de mâncare. O frământa ceva mai launtric decât simpla îngrijorare pentru fratele ei. Sentimentul, precum o mână ce îi învăluia inima și o tulbura, îi înrăutățiră starea ce o avea odată cu sosirea ei acasă. Cu un gest mic, își împinse farfuria departe de sub nas și se lăsă să cadă dramatic pe canapea. Fața îi era albă, strălucirea îi disparea din ochi treptat, ca și cum sinele o chema la el, în interiorul inimii, unde , parcă, ar fi găsit un răspuns. Ochii i se închiseră încet, pleoapele căzându-i molatec, nu înainte de a își așterne umbra unui zâmbet pe chip. Cuprinși de teama pentru orice mică schimbare de stare a copiilor, Lena și Karl săriră imediat în picioare spre a verifica dacă Huai se simte bine. Îi observară îndată paloarea, însă după câteva minute pline de verificări și întrebări, și-au dat seama că, fata doar dormea fiind mult prea obosită după evenimentele din ultimele zile, cele cu școala, stresul obișnuit și, probabil, ceea ce abia le spusese bătrânul. S-au resemnat. În acea zi nu puteau fi de prea mare ajutor, doar ca suport moral. Obosiți, îngrijorați și derutați de toate evenimentele recente, părinții     și-au învelit fiica ce dormea adânc pe canapea, apoi, tiptil s-au retras în dormitor pentru a trage un pui de somn, pe rând , în caz că vreunul dintre copii ar avea nevoie de ajutor.