Pe aripile unui film de amor

Partea 1 fără titlu

Centrul vechi, acelaşi loc acum, atunci şi peste ani sau cel puţin aşa speră tânăra care îl colindă zilnic după încheierea cursurilor de la Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine din Bucureşti. Fie soare sau ploaie, fie într-o zi plină de zâmbete, fie într-una cu lacrimi, tânăra nu îşi schimbă drumul. Aceste străduţe pavate par că o liniştesc şi îi deschid apetitul pentru creaţie. În acest loc a scris cele mai multe dintre scurtele poveşti pentru ora de literatură a domnului Horaţiu, poveşti care sunt din ce în ce mai apreciate pe zi ce trece. Saphire, după numele ei, este o tânăra în primul an de facultate care speră să facă lumea mai bună prin poveştile ei moralizatoare. Fiecare zi aduce un nou rând de întâmplări, un nou vers într-un posibil pastel sau un nou zâmbet pe care mai târziu să îl pună pe hârtie în speranţa că, odată ce lectorul îl va vedea, va zâmbi cu toată inima. Încă de mică, aceasta a fost atrasă de lumea creaţiei. De mică a avut o fire de artistă care găsea mereu moduri noi de a-şi exprima creativitatea, iar din ziua în care a învăţat să scrie, nimic nu a putut să o facă să mai lase din mână condeiul. Odată ajunsă la vârsta necesară, părinţii ei au încercat să o convingă să le urmeze carierele, el fiind un bucătar de excepţie şi ea, un medic renumit. Singurul lor copil însă avea alte planuri în ceea ce privea viitorul. În prezent se bucură de o frumoasă bursă, la o facultate bună, cu visul ei încă în picioare şi înconjurată de foarte mulţi prieteni...adică o prietenă, cea mai apropiată, Irina. Nu e vorba că Saphire nu e o fire sociabilă, însă cu prieteni ca Irina cui îi mai trebuie altceva? Cele două se cunosc de mici copile şi acum împart amândouă un apartament şi o bancă. Par a avea o viaţă liniştită, normală şi tipic adolescentină, însă situaţia se schimbă într-o zi de marţi .Totul începu cu un simplu „Bună!" şi continuă cu...să-i spunem întâlnirea cu destinul. A fost cam aşa...

-Saphire, dragă, aş avea nevoie de puţin ajutor, dacă eşti dispusă să mi-l oferi.

-Cu ce vă pot ajuta, domnule Horaţiu?

-Astăzi vin în vizită la noi cursanţi de la Facultatea de Cinematografie alături de studenţi străini şi ar dori să vadă liceul şi câteva dintre scrierile elevilor, spre a găsi scenariul perfect pentru următorul lor proiect.

-Adică filmul pe care îl fac în fiecare an cu un scenariu dat de noi?

-Da, da asta. Mă gândeam că poate le oferi ceva din ce ai scris tu. Ce spui de povestea cu mama care îşi salvează fata de la moarte ?

-Chiar credeţi că e un material demn de film?

-E cel mai bun scenariu pe care îl am de la elevii de anul acesta. Şi eşti boboc, deci acesta va fi un punct în plus, poate, cine ştie, vei reuşi să şi publici povestea sau să lucrezi cu regizori mari, dacă le place şi lor ce ai scris.

-Ar fi cu adevărat un vis devenit realitate. Am să merg să fac câteva copii până le prezentaţi campusul şi ne întâlnim în cancelarie?

-Desigur, Saphire. Ia-ţi cât timp ai nevoie, dar nu vreau să te văd dând bir cu fugiţii de frica unei critici .

-Nu, domnule.

Acestea fiind spuse, tânăra îşi îndreptă paşii spre xeroxul facultăţii în timp ce îşi puse la curent prietenele cu ultimele noutăţi. Se pare că astăzi va sări peste plimabarea ei zilnică şi prânzul alături de Irina. În mintea ei speră că toată această schimbare de program să fie totuşi ceva bun. Nu ştia cum va reacţiona dacă i se va spune că scrierile ei nu au ceea ce trebuie pentru a deveni material de film, sau că nu au acel ceva care place publicului. Acestea fiind spuse, odată îndeplinită misiunea, fata se îndreptă rapid, dar temător spre locul unde îşi va primi sentinţa. Bătu de două ori în lemnul dur al uşii cancelariei şi după aceea intră sfios în arena leilor. În faţa ei se afla o cameră cu vreo cincisprezece persoane, elevi ca ea şi doi profesori. Mentorul ei, profesorul, se îndreptă spre ea şi îi zâmbi încurajator după care începu: